Dă mulchie ori nie uităm cu drag la tarchie prunc mic, cum doarme. Nu tu răsucituri, nu strîgături, nu voarbe cu, o’ fără rost, nu scrîşnituri dîn ghinţ’, în somn, cum ni să-ntîmplă noauă, oaminilor în tătă firia, ci linişchie, pace şi zîmbet pă buzuţe. Înt-on cuvînt – hoghină. Îi voarba dă hoghina pă cari-o are omu’ numa-n frajeda lui pruncie, cînd nu-l macină tăt felu’ dă gînduri şi planuri. Baiu-i că perioada asta dă linişchie nu duriază mult, ci cîţiva anişori. Zîc asta păntru că pă cum creşchie, pruncu’ află tăt felu’ dă aghivăruri care-i zdruncină tăchie închieturile trupului şi aşe frajed, zgîlţîindu-i pînă şi baierile inimii. Cichitorule! Tăţ’ am trecut pîn asta. Aduţ’ aminchie cum ai primit vestia că nu iexistă Moş Crăciun. Sau cum o fost cînd ai înţăles că tăt ce-i pă faţa pămîntului să cumpără sau să vinghie pă bani. Ori, în ce fel ai înţăles iexistenţa-n lume a bogaţîlor şi a săracilor. Sau cum ai reacţîonat cînd ţ-ai dat sama prima dată, c-ai fost minţît ... Păstă tăchie aghivărurile care nie şchimbă copilăria şi nie maturiziază-n acelaşi timp, vinie unu’ care-nfricoşază minchia omului. Şi anume: vremelnicia omului pă faţa pămîntului, curmată dă moarchie!
Prima ‘mormîntare şi ...
Nuş’ cîţ’ ani şi fi avut. Oricum, ieram mic şi drumu’ dîn ‘nenchia căşii pînă la tolchiş, pă care amu-l fac dîn doauă mişcări, îmi păria lung şi fără capăt. Viaţa-mi păria minunată, n-aviam altă triabă dîcît şi mînc, şi mă joc şi şi dorm. Oaminii, în timpu’ aciala, ierau mai linişchiţ’, aviau vreme şi păntru lucru, da’ şi păntru hoghină. Şi vremia iera alta. Iernile ierau ierni, iar verile veri. Ş-amu-mi aduc aminchie cum dîp-o ploaie dă vară, ieşiam dăsculţ’ şi fujiam pîn şanţurile plinie cu apă călduţă. Nici on prunc nu răcia. Înt-o bună zî, o picat păstă noi tăţ’ o veste năplăcută. Murisă on vecin bătrîn, dîn colţ. Cu greu am înţăles, noi pruncii, că vinie o vreme cînd omu’ tria’ şi moară. Iera dă năacţeptat. În minchia noastă s-or născut fel şi fel dă întrebări: că dî ce? că dî ce amu şi nu mai tîrzîu? că dî ce iel şi nu altu’? că inghie mere, în cer? dacă da, dî ce-l bagă-n pămînt? Şi iac-aşe, vreiam şi aflăm aghivăru’. A noşchi nie iexplicau cum să precepiau şi iei, bghieţîî. Cum că omu’ bistoş să-ntoarce la Cel ce l-o făcut, aghică sufletu’ lui mere-n cer. Trupu’ are şi să hoghiniască-n pămîntu’ dîn care-o fost plăsmuit. Ci-om fi înţăliasă noi atunci, cinie mai şchi? Io, una-mi aduc aminchie – ni-am dus tăţ’ pruncii la ‘mormîntare. Amu, la ‘mormîntare unile ni-or plăcut, alchile nu. Dă iexemplu: nu ni-or plăcut văietăturile dîpă mort, da’ ni-o plăcut că tătă lumia iera-mbrăcată ielegant, în coloare niagră. Alt iexemplu: nu ni-o plăcut că mortu’ şighia înt-on lădoi dîn lemn, pă nume copîrşeu, păstă care, la on moment dat or prins în cuie on căpac, băsamă şi fie siguranţă că nu ieşe mortu’ d-aculu, da’ ni-o plăcut cum ierau îmbrăcaţ’ în ghieci, nişchie prunci, mai mărişori, ce ţîniau în brînci răpichie ş-aviau pă ei nişchie chimeşi albe, lunji, cu cruci pă iele. Şi înc-on iexemplu: nu ni-o plăcut c-or slobozît copîrşeu’ cu mortu-n groapă, la morminţ’, da’ ni-o plăcut cocia, cu ţîrcălamuri şpeţiale, cu care-or dus mortu’ la groapă şi mai ales caii, dîn cali-afară dă mîndri.
... prima pomană
Binie, ar mai fi iele mulchie dă spus, da’ cel mai fain’ o fost la pomană. Tătă lumia şighia la mese-n ocol. Vremia iera bună, aşe că nu să grăbia nimia. La mesă, să mîncau colaci împlechiţ’, copţ’ la Pec şi să beia Monopol în care iera băgat piper ca şi-i deie asprială. Unii, încinjau dăraburile dă colaci în sare, alţîî nu. La scurt timp tătă lumia s-o arăghicat în picioare ş-o cîntat o cîntare tînguitoare – În veci pominirea lui, sămn că pleacă părinchile şi cantorii. Să păria că tăchie să gată cu binie. Da’, doară nu creghieţ’ c-o fost aşe? Lumia nu s-o grăbit cîtă căşi. Noi, pruncii mai mici, şighiam în uliţă, mîncam colaci şi nie uitam cîtă ocolu’ plin cu oamini. Nie tăt gînghiam noi atunci, oare ce tăt au dă vorbit? Băsamă fel şi fel. La on moment dat, num-am văzut c-apare on prunc, aşa mai mărişor, cu doauă ştrianguri lunji, legachie d-olaltă. Afară să-nsărasă, aşe că nimia nu l-o băgat în samă pă prunc că să bagă pă su’ mesă. Şi iac-aşe, pîş, pîş, s-o tupilat ciala, pă su’ mesă pînă-n fundu’ ocolului, la prima masă, inghie, în capu’ mesî, şighia unu’ aşe, mai ocoş. Dîn doauă mişcări, pruncu’ o băgat balţu’ dî la ştriang, pă boconcu’ ocoşului, l-o strîns uşurel şi s-o cam mai dus p-inghi-o vinit. Afară la uliţă, cam cinspece ficiori aşchieptau sămnalu’. Unu’, cutră mai bătrînă îi comanda. Cînd o strîgat ciala comanda: - Gîscoiu’ zboară-n uuuliţăăă!, ficiorii or început şi tragă dă ştriang dînt-o dată şi cu puchiere. Ci-o urmat, vă cam daţ’ sama. Balţu’ s-o strîns pă picioru’ lu’ ciala dîn capu’ mesîlor şi iac-aşe vinia jghierînd cîtă uliţă, cu mesîle una păstă alta. Lumia dî pă lăviţ’ zbura-să care-n cătrău. Muierile strîgau tooolvaaai. Noroc că bărbaţîî ţîniau iejile dă sfîrtai cu Monopol în brînci, iar colacii ierau mîncaţ’! Amu pîn’ la urmă tăchie s-or rînduit! Ciala legat dă picior n-o păţît nimic. Lumia o-nceput şi rîdă dă cele-ntîmplachie. Mesîle n-or păţît nimica păntru că pă vremia aceia să făciau dîn lemn iesenţă tare. Păstă ani, în mulchie rînduri m-am gînghit la tîlcu’ întîmplării dî la pomană. Concluzîile ar fi doauă: 1. - nicodată nu sta pă locu’ care nu ţi să cuvinie!; 2. – ‘mormîntare fără rîs şi uspăţ fără plîns, nu să poachie!
Buha vorbitoare
În mulchie rînduri m-am întrebat dî ce oare sările lunji dă iarnă aduc tătdauna cu iele poveşchi cu strîgoi şi cu morţ’. Poachie păntru că-n sările dă iarnă altfel vîjoaie vîntu’ pîn crenjile pomilor dî la uliţă. Ori poachie păntru că-n nopţîle jeroasă, dă criapă pchietrile şi mniaună mîţocii (că mîţîle-s la scuchială-n iştălău), tătă suflaria-i amorţîtă. Numa-n casă, pîntră trosniturile lemnilor dîn şpohert, linişchia-i derenjată dă vocia blîndă a vreunui bătrîn înţălept, care-ncepe a zîce poveşchi vechi, ori mai noi, auzîchie sau petrecuchie. Tăt d-a roata lui pruncii şed gură-cască, tresărind dîn cînd în cînd, dîpă cum mere povestia, ori dîpă cum să amarăcă pă păreţ’ şi tăvan, luminile flacărilor dîn şpohert. Şi dacă tătu’ să-ntîmplă la lumina unei lămpi, farmecu-i şi mai mare. Iac-aşe şighiam şi noi, pruncii dî pă uliţa noastă, înt-o sară dă iarnă. Ieram la bace Toghiere în casă. D-afară s-auza pîn obloace clopochile dî la biserică, trăgînd ca dîpă mort. În casă începia povestia. Mare atenţîie! Bace Toghiere, aşezat p-on scăuniel, în mijlocu’ nost’, o-nchis ochii vo doauă, tri secunghie, ş-o arenjat păru’ dî pă frunchie, uşor, cu doauă jejichie, ş-o zîs: -“Apăi, drajii ’mnei cei dă buni, una şi cu una fac doauă: omu’ nu tria’ şi să chiamă dă moarchie ci dă năsfîrşiria ei, dîn zîsa unuia, mult mai înţălept dăcît noi. Ş-amu, dacă vini voarba dă moarchie am şi vă povestăsc una bună. Fiţ’ atenţ’! Înt-on an, s-o dus dîntră noi pă drumu’ făr’ dă întoarcere, on om, aşe mai bărnace cu musteţă mari, pă nume Ianţu’ bătrînu’. Dă altfel, om la locu’ lui şi tare reşpectos. Amu, şchiţ’ şi voi cum-ui cînd îţ’ moare cinieva, năcazu-i cît casa! În prima sară dă priveghi, n-am ajuns şi merem nici io, da’ nici vecinii dî pă uliţa noastă la casa mortului. Eh, da’ a doaua sară, încolonaţ’ şi-mbrăcaţ’ în hanie niegre ni-am înghireptat, tăţ’, cîtă casa mortului, în marjinia satului. Vijilent dîn fire, io meriam înenchia celorlalţ’, c-o bîtă mai lungă-n brînci ca şi nie apăr dă cîni. Nici n-am cochit-o binie la ghireapta, pă marjinia satului, că s-o şi-ntîmplat ceva dăosebit. Cum meriam aşe, agale, p-antuniericu’, la on moment dat, aşe o jghierătură dă buhă s-o auzît pă dîr noi, c-am tresărit tăţ’. Dîn stînga noastă, aşe cam la doi metări, în ceva zbeg, s-o auzît o dată ş-apoi încă o dată, lung şi gros: -“Buuuhuuuhuuu!”. N-o apucat şi s-audă ş-a tria oară că i-am şi ars o bîtă, da’ n-am nimerit-o în cap, numa-ntră urechi. –“Auăăăş!”, atîta s-o mai auzît. No, m-am gînghit, aci-i musai ceva bai! Buhă vorbitoare mai rar ţi’ dat ş-auz’! Da’, ca şi nu-mi spării vecinii, li-am zîs uşurel: -“Noapchia, omu’ să spăimîntă dă tăchie buruienile!”
Strîgoaia
La casa mortului, lume multă. În ocolu’ căşii ierau aşezachie mesă, adusă dî pî la vecinii apropieţ’. La mesă, bărbaţîî jucau cărţ’, la lumina lămpaşilor. Pîn casa mortului, ici culu, iera acăţată cîchi-o lampă aprinsă. Şi cum la noi îi obiceiu’ şi chie baji întîi drept în camera cu mortu’, ni-am conformat şi noi. Mă, oamini buni! Gînghieşchi că tăchie mi să-ntîmplă numa’ mie. N-am stat în camera cu mortu’ cam cît duhănieşchi o ţîgară Mărăşiască, că num-am văzut că i să răghică mortului mustiaţa ghireaptă-n sus! M-am frecat la ochi, da’ n-am zîs nimic. Învăţasăm în armată că nu-i binie şi produci panică inghie-s mulţ’ civili adunaţ’. Ş-aci iera plin dă bărbaţ’ şi muieri. Nu mai vorbăsc dă niamurile bărnace ale mortului, muieri grasă cu rochii mulchie şi colorachie, bărbaţ’ cu cloape niegre şi măroace şi prunci mici şi graşi, care să schibiliau în nasuri. Unii mai şi plînjau. Amu, nu plînjau numa’ pruncii ci şi cei ai căşii, văietîndu-să dîpă mort. Păstă tăchie aşchia să sîmţa on mniros puchiernic dă răchie dă prunie. Tătă lumia beia dă năcaz, dîpă Ianţu’ bătrînu’. Da’, şi revenim la caprile noaşchie. Aşedară tătă conţentraţîia mia iera-nghireptată cîtă musteţîle mortului. N-am apucat ş-anumăr pîn’ la şepchie că s-o arăghicat mustiaţa stîngă. Iară n-am zîs nimic! Apoi, cînd s-arăghica o parchie dîn mustiaţă, cînd ceilaltă. Eh, da’ cînd s-or arăghicat amîndoauă părţîle şi i s-o umflat şi trelingu’ care-l avia pă iel, în ghireptu’ pchieptului, dă stăchia clenţuşu’ dî la zibzar răghicat cîtă tăvan, am ordonat, uşurel: -“Oamini buni! Evacuaţ’ perimetru’ că-i bai cu mortu’!” Cinie şi mă baje-n samă? Eh, da’ cînd şi-o arăghicat mortu’ brînca ghireaptă cu jejitu’ arîtător cîtă muieria lui, cam tri clipichie timpu’ o şezut pă loc, tătă lumia o amorţît, pruncii s-or oprit dîn plîns. Apoi, s-o stîns lampa dîn camera mortului, că doară asta mai lipsa, nu? Mă, oamini buni! Cînd o jghierat unu’ c-o voce răguşită, cam aşe: -“Mo, romale! Khadava rom să strîgoaie!” (aghică: -“Mă, ţîganilor! Ţîganu’ aista-i strîgoaie”) apoi şi vez’ fugă! Tătă lumia o părăsît casa-n viteză maximă. Dîpă ciia dîn casă, s-or luat şi ciia dîn ocol. Şi iac-aşe, tăţ’ fujiau ca cînile, cu coada-ntră picioare.
Şmecheria
Ce iera dă făcut? Am rămas pă poziţîie dă luptă, dîmpreună cu vecinii mniei, cii mai cu corajie oamini dîn sat, nu? Primaş’ dată am aprins lampa dîn camera mortului. Apoi, am scos dîn jeb brişca cu plăselile tip peşchie, am dăşchis-o şi m-am apropiet, cu atenţîie, dă mort. Mitru, înăpoia mia, mormăia: -“Mă, Toghiere, nu-l brişcăli, mă, că-i om bătrîn!” Eh, da’ cînd o văzut că m-apuc şi tai, dă patru ori, ceva pîn aier, dasupra mortului, s-o luminat şi Mitru da’ şi ciilalţ’ vecini ai mniei. D-acoalia tăchie s-or rînduit. Musteţîle, brînca şi trelingu’ mortului s-or aşezat la locu’ lor. Mesîle şi lăviţîle-mburdachie li-am aşezat pă poziţîi. Mai greu o fost ş-adunăm oaminii, ‘năpoi, la priveghi. Abghia cîtă-n zîuă s-or apropiet. Aşe că n-am avut încătrău, am jucat cărţ’ ş-am băut răchie, noi cu noi, vecinii mniei, tătă noapchia. No, aşe priveghi, da! Cît priveşchie şmecheria cu mortu’, n-o fost altceva dîcît patru fire dă nailon dă unghiţă, trase cu dibăcie dă nişchie ficiori şmecheri, în podu’ căşii.
Dă reţînut
Amu, la final, ce vă poci zîce? Iaca on sfat: “Oaminii care fug dă moarchie, bistoş fug dîpă ia. Aşe că, nu vă grăbiţ’, nu dă altă da’ viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!”
Gheorghe Hodrea
Dicţionar:baiere – margini; tolchiş – drum pietruit; bistoş – sigur; ghieci – copii îmbrăcaţi în cămăşi albe şi lungi care participau la înmormântări; răpichie – obiect bisericesc; pec – brutărie; ştrianguri – funii; tupilat – aplicat; ocoş – şmecher, guraliv; balţu’ – laţul; cutră – şmecher, uns cu toate alifiile; amarăcă – caţără; zbeg – loc cu spini; schibiliau – scobeau; clenţuşu’ – cârligul; zibzar – fermoar.
| < Anterior | Următor > |
|---|
