Dă cîchie ori nie-ntorcem cu gîndu’ în timp, la anii dă şcoală, veghiem înenchia ochilor profesorii care s-or ocupat, cu atenţîie, dă ieducaţîia noastă. Ş-amu parcă-i văd: unu-i mic, slab, cu sacou dîn barşoni niegru, plin dă pihe; altu-i bărbat binie, cu mustăcioară; una-i slăbuţă şi mai urîţică; alta-i grăsuţă şi ielegantă; unii-s ‘nalţ’, alţîî-s mici; işchia-s apriji, iar ciia-s molcomi ... Da’ fie ei cum or fi foastă, nu tăţ’ să oprăsc în sufletu’ nost! N-au loc tăţ’, păntru că locurile-s limitachie. Cii aleşi s-or aşezat dă mult în scaunile dă hoghină dîn inima noastă. Ciilalţ’, să duc mai dăparchie păntru că bilechile lor vizază alchie stăţîi, mai dăpărtachie. Cîchiodată să-ntîmplă că mai îs şi dîntr-acia care nu găsăsc staţîi dă coborîre în inima şi sufletu’ nimărui. Ş-atunci chie-ntrebi: ci-or cotat în şcoală? Cinie şchi? Una-i bistoşe – ş-or greşit cariera. Eh, da’ cei puţîni au loc dă cinste! Ei îs cei care or avut dibăcia necesară ca şi s-apropie dă noi, dîn zîsa lu’ ciala: înşiet, înşietişor sau tiptil. Un profesor bun atinje coarda zenzibilă a învăţăcelului ş-o face şi vibreză. Un profesor cu tact şchie cînd şi glumiască şi cînd şi fie aspru. Dînculu dă tăchie, dacă şchi şi să facă plăcut, materia lui îi uşor înţăleasă şi mulchie învăţături să fixază inghieva, la loc sigur, dă inghie mai tîrzîu, în viaţă, pot fi luachie întru ajutor. Aişchia-s cei dă care, păstă ani, ni-e tare dor! Parcă şi astîz mă aflu-n clasă la orile lor, cînd timpu’ ori şighia-n loc ori trecia p-îngă noi în fuga mare. Eh, da’ cum păstă ani, fiecare dîntră noi avem ori vom avia colegi mai tînări, nie revinie şi noauă obligaţîia dă a transmichie mai dăparchie iexperienţa dobînghită. Funcţîie dă cum o făcem, vom fi pominiţ’. Nu dă altă da’, dar dîn dar să face Rai. Aşe că, cichitorule! Mare atenţîie, dăruieşchie!
Visu’
Marele duşman al omului îi timpu’. Aista iera şi duşmanu’ nost în pruncie. Zîc asta păntru că tătdauna treciau vacanţîle pria iuchie şi cu iele frumoşii ani ai copilăriei. Nu mai vorbăsc dă sările dă iarnă cu poveşchile lu’ bace Toghiere. Astîz’ îs o aminchire aşezată-n suflet, la loc dă cinste. Iac-aşe ascultam o poveste, înt-o sară dă iarnă, la bace Toghiere în casă. Bace Toghiere, aşezat în capu’ mesîî, o-nchis ochii vo doauă, tri secunghie, ş-o arenjat păru’ dî pă frunchie, uşor, cu doauă jejichie, ş-o zîs: -“Apăi, drajii ’mnei cei dă buni, una şi cu una fac doauă: fuga-i ruşinoasă da’ şi sînătoasă. Zîc asta păntru c-am învăţat-o pă pchielia mia. Da’ staţ’ şi veghieţ’ ci-am păţît! Cu mulţ’ ani înenchie, înt-o noapchie dă vară, durmiam linişchit, cînd dodată am început şi mă visăz. Amu şi visurile-s în fel şi chip. Aista nu iera ca celelalchie. Dî ce? Iaca dî ce! Ieram inghieva p-o bină mare. În sală, spurc dă lume! Tăţ’ băchiau dîn pălmi. Io cu vecinii mnei, cîntam înt-o formaţîie, dă muzîcă popolară ş-aşe fain cîntam dă tăţ’ să minunau. Mă, oamini buni! Da’ ceva nu iera-n regulă. Zîc asta păntru că vecinu’ Petre, clănietistu’, nu sufla-n clăniet, c-avia on furtunel băgat pă muşchiuc şi răcordat cu cialalalt capăt drept înt-o pompă la care-nfoia vecinu’ Ilie. La dobă băchia vecinu’ Ghiorghie cu cii doi prunci a’ lui, tăţ’ dodată. Mitru cînta dîn gură, da’ aşe horjia, tăt mai tare ca noi, cînd subţîre, cînd gros. Eh, da’ io cîntam la highieghie ş-aşe meria, ca unsă! Asta ca asta, da’ ‘năpoia noastă, dîpă firiang şi-n ghireapta şi-n stînga biniei, şighiau ceva cătanie cu puşchile-n-ghireptachie cîtă noi şi unu’ strîga: -“Măăă! O’ cîntaţ’, o’ vă-mpuşcăm!” Şi iac-aşe, cîntam dă ieşia fum dîn noi. O mărs cîntaria binie da’ pîn’ la on moment dat, cînd nu mai stăpîniam droaghile-ncordachie dî la highieghie. O cîrloitură ce ieşia dîn brîncile mele dă vai ş-amar. Scîrţăiau droaghile şi gînghieşchi că nie-mpunja cinieva drept în urechi. Cînd o-nceput a să auzî cam ca şi cînd freci pă iaga oblocului, cu burechie d-aciala alb dîn lăcruţa televizorului cial’ nou, am zburat dîn pat strîgînd: -“Trăjeţ’, măăă, că nu nie predăăăm!”
Mnieunături, jghierături ...
Amu, că m-am trezît nu iera mare baiu’. Baiu’ iera că bongoiturile tăt le mai auzam. La-nceput m-am gînghit că încă mai visăz, cu ochii dăşchişi, da’ şi nanî-ta Floriţă, muieria mia, auza. Ce iera dă făcut? Am ieşit în ocol, apoi dîn ocol în uliţă. Cum noapchia tăchie s-aud mai tare şi cum vara tătă lumia doarme cu obloacile şi uşile dăşchisă, nu m-am trezît numa’ io. Iacîtă-l în uliţă şi pă Mitru, ciulia tolcerile ş-audă d-inghie vin cîrloiturile. Că s-auzau nişchie cîrloituri dă să zbîrlia pchielia pă noi. Dî la o vreme o apărut şi Ilie cu Ghiorghie. Tăţ’ ieram în gaci, cămeşi şi cu şclarfe-n picioare. On vînticel răcoros vinia, uşurel, dîn ceilaltă uliţă cîtă noi. Pă d-o parchie nie răcoria, da’ pă dă alta aducia cu iel, dîn cînd în cînd, zgomochie-nfricoşătoare. Tîrzîu ni-am băgat în ocoale, cîtă-n zîuă, cînd s-or oprit ţîvliturile. Făr dă nici on rezultat. Nu şchiam ce şi d-inghie s-aughie. A doaua sară, m-am culcat făr’ dă nici on gînd. Da’ doară nu creghieţ’ c-am avut haznă dă somn. Numa’ oliacă o fost rău şi iară n-o fo’ binie. Cum durmiam, aşe, pă spachie iacîtă-l, iar-o vinit visu’ dă c-o sară-n ‘nenchie. Cîntam ce cîntam în vis ş-apoi începia highieghia mia şi cîrloaie. Dîn doauă mişcări am zburat dîn vîrfu’ patului drept în mijlocu’ căşii. D-acoalia în ocol şi dîn ocol în uliţă. Mă, oamini buni! Vecinii mniei ierau şi ei în uliţă cu lămpaşurile aprinsă şi cu furci în brînci. Dî cîtă marjinia satului viniau iară scîrţîiturile. La-nceput s-or auzît ceva mnieuănături prelunji şi ni-am gînghit c-or fi vo zece, doauăzăci dă mîţă-n flacări. Apoi mnieuănăturile s-or înşchimbat în jghierături dă prunci mici, flămînz’. Da, da’ cînd o-nceput şi s-audă cîrîituri dă cam vo cinspece ghini, cu grumazuri sucichie, am zîs: -“-Musai şi ţerţetăm uliţa noastă! Curaj ghină că chie tai!” Aşe că înarmaţ’ cu furci şi cu lămpaşuri am inşpectat, dîn uliţă, păstă căputuri, fiecare număr dă casă. Nici urmă dă strîgoi, o’ dă altu’ fel dă arîtare. Pă cum nie dăpărtam dă căşile noaste, tăt mai sclab s-auzau mnieunăturile, pînă dî la o vreme or pchierit cu tătu’. Ce iera dă făcut? Ni-am întors ca cînile, cu coada-ntră picioare, cîtă căşi. Mă, oamini buni! N-am ajuns binie acasă, c-onceput ghighigonia şi s-audă iară. Vinia aşe cîtă noi nişchie zgăunături, cînd piţîgăiechie, cînd groasă, dă nie-nfioram tăţ’. Noi ca noi, da’ cînii vinisără tăţ’ dî pă uliţ’ şi s-ascunsăsără pîn cotroavile dîn căpiţîle dă paie ş-aculu zgăuănau. Asta ca asta, da’ nici vacile n-aviau astîmpăr, mujiau în iştălauă şi ierau gata-gata şi rupă lanţurile. Tîrzîu în noapchie s-or linişchit tăchie, cînd o-ncetat ghighigonia şi mai cîrloaie. N-am pria durmit nici în noapchia aceia!
... băunături, ţîvlituri
A tria zî, conziliu dă război! Baiu’ iera cît casa. Vacile nu mai dăghiau lapchie. Înţărcasără dă frică. Ghinile nu să mai uoau, iar cînii nu mai vreiau şi iasă dî pîn căpiţîle dă paie, nici şi mînce. Ce iera dă făcut? Iera musai şi pringhiem ghighigonia. Aşe că – mobilizaria! Dă cu sara, ni-am pregăchit lămpaşurile şi bîchile cu mocioacă. Muierile pregăchisără furcile. Şi iac-aşe, îmbrăcaţ’ şi cu tenişi “Pionier” în picioare, aşchieptam pă laviţă la uliţă şi să-nnopteză şi şi-nciapă ghighigonia programu’. Abghia dî la o vreme, aşe cam pî la doauăspece noapchia, la ciasurile cel’ tari, o-nceput programu’ dă strîgături. Misîunia începia. Aşe că ni-am încolonat, cu muieri cu tăt şi, la drum! Uşurel, cu băgare dă samă, am luat-o cîtă capătu’ uliţîî. Tătă lumia durmia, numa’ noi bolhăriam. Coloana să-nghirepta cîtă ghighigonie. Noi meriam pă punţ’ cu curaj dă ghină moartă, iar umbrile noaşchie, lunji şi-ncîrnichie, meriau pă căşi. Ici, coalia, cîchi-o buhă să spăria dă noi, o’ noi dă ia. La on moment dat mnieunăturile s-or înşchimbat în băunături, apoi în ţîvlituri dă muieri bechie care-or început nişchie uiuituri ca la uspăţ. Nu mai aviam mult pîn’ la locu’ fapchei. Mai trăbuia ş-o luăm la stînga, dîpă colţ, pă marjinia satului. Aculu să-ntîmpla ceva! Mă, oamini buni! N-am apucat şi dăm colţu’, c-o şi zburat înenchia noastă o arîtare niagră, înfricoşetoare. Dîn doauă mişcări am sărit tăţ’ bărbaţîî, cu bîchile cu mocioacă pă ia. N-am apucat ş-o încinjem în bătaie, c-o-nceput arîtaria şi jghiere: -“Nu daţ’ măăă! Că-s io, paza dă noapchie, măăă!” -“Bată-chie focu’ to’, da’ ce bai ai dă cîrloi în halu’ aista mă, că doară nu chi-o jugănit careva?” l-o-ntrebat mînios Mitru. La care, paza dă noapchie o zîs: -“Nu io cîrloi, mă! Dîntr-aculu vinie cîrloitu’. Dîrt asta am vinit şi io pîn’ aci, ca şi văd care-i baiu’ mă!” No, binie că ni-am lămurit cu paza, că iera cîci p-aci şi-l altoim întră coarnie. D-acoalia ni-am înghireptat, tăţ’, cîtă locu’ cu pricina. Pă cum nie apropiam, tolăiturile s-or înşchimbat în jghierături dă muiere apucată dă chici şi-nvîrchită pîn ocol. Apoi am auzît suduituri, cu voce groasă, apoi horcăieli. Ce mai, bătaie-n tătă regula! Tătă larma asta ieşia dî la unu’ dîn casă, p-on obloc dăşchis. Ce iera dă făcut? Cum ce? Şi sărim într-ajutoru’ muierii bătuchie ca şi oprim primejghia. Că dîn zîsa lu’ ciala dacă la casa aprinsă fuje şi vecinu’ sfăghit ş-o stîngă, noi cum n-om da o brîncă dă ajutor, că doară nu ieram în năînţălejeri cu nimia. N-am apucat şi nie uităm pîn obloc, că la on moment dat, cînd s-o auzît o fîsîitură puchiernică, noi bărbaţî am înlemnit. Şchiam ce-i, c-am făcut războiu’! Bistoş ţîpasă ciala dîn casă o grenadă-ntră noi. No, atunci şi vez’ fugă, cu muieri cu tăt! Fujiam dă mîncam pămîntu’. Muierile, mai iuţ’ dă picioare, ni-or depăşit cu vitezîie, strîgînd tăt tulvai! Paza satului îş’ pchierdusă boconcii dîn picioare ş-aşe fuja, dăsculţ. Regruparia am făcut-o la minie-n casă. Acoalia ni-am tras sufletu’ ş-am hotărît că-i musai ş-aşchieptăm zîua. ‘Om mere pă lumină şi veghiem care-i baiu’ la oaminii aceia.
Iexplicaţîia
A doaua zî, am înjghiebat o comisîie ş-am mărs la casa omului cu tolăiala. Mă, oamini buni! Ce creghieţ’ că iera la mijloc? Nici nu bănuiţ’. Omu-ş’ cumpărasă cimpoi şi să chinzuia şi-nveţă şi cînchie la iel. Baiu’ iera că n-avia tolceră muzîcale. Aşe că, chinuia bghietu’ inştrument, dă vai ş-amar. O-ncercat şi repechie diminiaţa - nu l-o acţeptat familia. Apoi o-ncercat zîua - l-or ameninţat vecinii că-l pîrăsc la Miliţîie. Sara, să spăriau porcii viniţ’ dî la purcar şi vacile ajunsă dî la ciurdă. Aşe că s-o hotărît şi cînchie noapchia. Iaca d-inghie viniau cîrloiturile, ţîvliturile, scîrţîiturile, jghierăturile dă prunci flămînz’, cîrîiturile dă ghini, zgăunăturile piţigăiechie, tolăiala şi scăndalu’, horcăiturile şi bătaia. Tăchie ieşiau dîn cimpoiu’ lu’ ciala, care dă fiecare dată începia sălbachic, aşe zîsîle cîntări şi-ncheia cu o fîsîitură zdrobitoare. Cinie ş-ar fi-nchipuită că artistu-i lîngă noi şi nu şchia nimia! Eh, da’ cei mai mulţumită dă cîntări iera buna artistului. Tătdauna cînd îş’ auza niepotu’, o apuca plînsu’. Zîcia că-şi aduce aminchie dă strîgăturile lu’ cial bătrîn (Dumniezo şi-l ierchie, că s-o dus dămult) cînd o picat uşia dî la pod la iel păstă ghioambe. Amu, noroc că ni-am putut înţăleje cu artistu’ şi opriască cîntaria, barem vo tri nopţ’, ca şi nie puchiem şi noi hoghini în pace. Binie, iel dă cîntare nu s-o lăsat, numa’ că s-o mutat cam o săptămînă, cu cîntaria, la iştălauăle Ceapeului, că aculu lucra. Numa’ că şi d-aculu i-or făcut vînt, că-nţărcasără vacile. Aşe că iar-o adus cimpoiu’ acasă. Da’ n-o mai apucat şi cînchie dîn iel, că nuş’ cum l-o uitat pă tîrnaţ şi l-o apucat Bogari, cînile lui, şi tăt l-o sfîrchicat cu ghinţîî. Amu la-ncheiere ce poci şi vă mai zîc, dîcît că omu’ care n-are cîntaria-n iel, îi căpabil dă trădare şi strîcăciuni. Aşe că drajii mniei cei dă buni, mare atenţîie! Apa şi steie, da’ cîntaria, ba! Şi nu uitaţ’, viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!”
Gheorghe Hodrea
Dicţionar:barşoni – catifea; pihe – scame; bistoşe – sigură; bină – scenă; horjia – striga; highieghie – vioară; firiang – perdea; droaghile – corzile; lăcruţa – cutia; haznă – tihnă; bolhăriam – bîntuiam; chici – cozi împletite; tolăială – gălăgie; ghioambe – degete.
| < Anterior | Următor > |
|---|
