Niciodată n-am înţăles dî ce-i atîta hîrghie-n lume. Amu, nu că n-am înţăles, da’ întră noi fie voarba, n-am vrut şi-nţăleg. Nu dă altă, da’ omu’ dîntru început o fost făcut şi fie bun, nu rău. Că dacă-i bun, tăchie-i mărg în viaţă binie, şi lui, da’ şi la cialalţ’. Eh, dacă s-ar întîmpla aşe, bini-ar fi. Numa’ că nu să-ntîmplă. Păntru că să năpusteşchie păstă şi pîntră oamini, năînţălejeria. D-inghie vinie ia, năînţălejeria, cinie poachie şchi cu sîguranţie? Poachie şchi bace Toghiere cum stă triaba.
Năînţălejeria
Cum dă omu’ păstă rău, minchienaş să gînghieşchie cam dă inghie i să traje. Dă mulchie ori îş’ poachie da răspunsu’ pă loc. Alchieori, trec ani mulţ’ la număr pînă să lămureşchie. În mulchie rînduri, nu află-n veci care-i cauza răului, sau nu vria şi afle. Amu, dacă fiecare dîntră noi am întoarce capu’ cîtă cele pîn cari-am trecut, bistoş am veghia relile ce li-am îndurat. Rele pă care ni li-am făcut noi, ori ni li-or făcut alţîî, cu bună şchiinţă. Mai c-ai zîce că tăţ’ ciia ce fac rău’, cu bună şchiinţă, s-asamănă întră ei. Vrei şi-i afli? N-ai dăcît şi chie uiţ’ tăt d-a roata şi la o cotătură mai atentă îi dăscuperi. Dîpă ce-i afli? Dîpă: cotătura răutăcioasă a ochilo; atenţîia iexajerată cu care-i urmăreşchie pă cei dîn jur; voarbile spurcachie cu venin; tremuratu’ brîncilor, cînd umblă cu banii; minciunile binie ticluichie; obrăznicia răghicată la rang dă domnie; promisîunile năonorachie-n veci... Mai c-ai zîce că tăţ’ îs făcuţ’ în tarchie fabrică ş-apoi răspînghiţ’ pîntră oamini, cu misîunie clară: - năînţălejere! Şi iac-aşe, dătorită lor, avem năînţălejere în familie, în uliţă, la serviciuri, în avioanie, la televizîi, pîn primării, pă văpoare, la meciuri dă fotbol, în metroauă, în părlăment, pîn păduri, la birturi, pîn ziare... Pă scurt – pă ape, pă uscat şi pîn aier. Şi cum rău’ să transmichie dîn jeneraţîie în jeneraţîie, şi năînţălejeria tăt aşe. Iexemple: năînţălejeria dîntră părinţ’ şi prunci, o şieşi. Sau cia dîntră: jeneraţîi; rejiunile ţării; ţărani şi ‘telectuali; rejim şi opozanţî; cei conduşi şi cei ce conduc; bechieji şi doftori; boactăr şi călători; vecini; albitru şi jucători, antrenori şi federaţîie; bărbat şi muiere; birtaş şi conzumatori... Eh, da’ o rămăs ceva năpominit. Şchiţ’ ce? Năînţălejeria dîntră jiniere şi soacră. Aşe că fiţ’ atenţ’ la cele ce urmiază!
La injecţîie
Iera înt-o sîmbătă dă primăvară, diminiaţa. Oaminii să adunasă-n mijlocu’ satului cu cînii legaţ’ cu lanţuri. Vinisără cu ei la injecţîie. Cînii aşchieptau cuminţ’ la rînd şi-ş’ primască văccinu’. Dacă tăt vini voarba, pă vremuri şi cînii ierau mai cuminţ’. Rar veghiai cîtă unu’ făr’ dă răbdare, care vreia şi să baje-n ‘nenchie. Astîz ... Noi, pruncii dî pă uliţa noastă, ieram p-aproape. No dară, că şi noi aviam cîni. Da’ cu urechile ieram la ciia bătrîni, ca ş-auzîm, una–alta. Bace Toghiere, cu Lupu, cînile lui, lîngă picioru’ ghirept, o-nchis ochii vo doauă, tri secunghie, ş-o răghicat clopu’ uşor, cu doauă jejichie, l-o dat cîtă ciafă ş-o zîs: -Apăi, drajii ’mnei cei dă buni, una şi cu una fac doauă, împroaşcă-i şi-i condu! Asta-i metoda pîn care poţ’ cuceri orice. Aşe-i şi în familie cînd să bagă cinieva d-afară. Pîn năînţălejere o-mproaşcă cîci ai zîce soacră. C-aşe iera şi păţască on vecin pă vremuri. Ie auzîţ’!
Soacra şi berea
Înt-o diminiaţă, mă aflam cu vecinii mniei în colţu’ uliţî. Dădusăm drumu’ vacilor în ciurdă. Cînd ni-am uitat înspră ghireapta, iacî-tă-l pă Ioania, on vecin, vinia cîtă noi cu coasa pă umăru’ ghirept şi c-o straiţă-n brînca stîngă. Vinia şi cînta. Cam aşe: soaaacrăăă, soaaacrăăă, poaaamăăă aaacrăăă... Mă oamini buni! Pă loc ni-am dat sama că-i ceva muced la mijloc. Băsamă să sfăghisă cu soacrî-sa. Da’ nu-nţălejiam noi dî ce cîntă, cumva aşe subţîiet şi pîntră ghinţ’. N-o apucat Ioania şi s-apropie dă noi, c-o apărut soacrî-sa. Vinia pă biţoaglă cîntînd, cam aşe: cu muzîcanţ’ şi cu masă / adusăi pă ludu-n casă, măi, măăăi... Mitru, curios, o-ntrebat-o: -“Inghie meri Susană aşe diminiaţă?” La care, ceia o răspuns: -“Pîn’ la morminţ’, mă”. Apoi Ioania, tăt aşe pîntră ghinţ’, o strîgat dîpă ia: -“Da’, biţoagla cini-o aduce acasă?” No, aşe ceva nu mai văzusăm. Zîci că să mutasă Cîntaria României la noi pă uliţă. N-am apucat şi-l întrebăm pă Ioania care-i şopîrla, că s-o şi dus. Atîta ni-o mai zîs, aşe , ca dîn fuga calului: -“Iaca dîrt asta soacra-i bună ca beria, rece, pă masă şi cu spume la gură, mă! No, m-am gînghit, bini-am început zîua. Amu noi cam şchiam care-i buba. Gurile rele vorbiau că soacra lu’ Ioania nu vreia în ruptu’ capului şi pună o ogriadă pă numile lui, avia dă gînd ş-o deie la ceilaltă fată, c-avia doauă. Cu tăchie că-i făcusă parchie la ceia, la măritiş. Şi mai iera voarba că tătă triaba vinia dî la ceva mătuşe ce “trăjia aţîle”. Aşe că, baiu’ iera cît casa! Da’ doară nu creghieţ’ c-o trecut cu binie zîua? Nicidăcum! N-o tras binie clopotu’ dîn torumbu’ bisericii d-amniaz’, c-am auzît o jghierătură-n uliţă, dă vai ş-amar. Strîga o muiere tulvai, da’ aşe cumva ascuţît, dă s-o zbîrlit pchielia pă minie. Dîn doauă mişcări am ieşit în uliţă. Vecinii, la fel. Cînd culu, ce şi vez’? Muieria lu’ Ioania ţîvlia ca dîn gură dă şerpe. Murisă mă-sa, la morminţ’. No, aşe ceva! C-o şi zîs Mitru, că gînghieşchi c-o sîmţît că-i vinie moarchia şi s-o dus la morminţ’, ca ielefantu’ bătrîn. C-aşe o văzut iel că fac ielefanţîî, la Telenţiclopedie. Ielefant, năielefant, moarta-i moartă. Ce iera dă făcut?
Binoclu’
Am preluat comanda ş-am împărţît ordinile dîpă cum urmiază: Mitru – anunţă miliţanu’ şi gropaşu’; Ilie – anunţă doftoru’; Muieria lu’ Ioania – îl anunţă pă Ioania; Ghiorghie fuje dîp-on copîrşeu şi io, cu muierile, rînduim treburile pîn casă şi pîn ocolu’ moarchei. Cum vecinii mniei îs operativi, în scurtă verme o şi apărut gropaşu’ cu moarta-n cocie. Şigia cuminchie-n copîrşeu. Murisă bghiata dă infract, lîngă crucia bărbatului. Amu, baiu’ iera că nu apărusă Ioania, cu muieria. Aşe că am luat-o tăţ’ la fugă cîtă marjinia satului, ca şi veghiem care-i baiu’. Aculu, muieria lu’ Ioania strîga dîpă bărbat, ca dîn gură dă şerpe, cam aşe: -“Ioaaanieee! Hai c-o murit mama, măăă!” Tătă iera roşie d-atîta jghierătură. La on moment dat, am ajutat-o şi noi, tăţ’. Atîta am strîgat, pînă ni s-or umflat vînile dî la grumaz’. Dajaba! Nici urmă dă Ioania! Chit că, dîn zîsa muierii lui, nu iera la coasă tare dăparchie. Noroc că dî la o vreme am primit întăriri, că-ncepusără cînii pîn lanţuri şi baunie tăt mai tare ca noi. Numa’ bini-o “picat” vecinu’ ciala cu cimpoiu’, spăriet, cu ochii umflaţ’ ca la broscoi şi mînios că l-am trezît dîn somnu’ d-amniaz’. Vinisă cu cînie cu tăt. Că mai binie l-ar fi lăsat acasă, că numa’ bai ni-o făcut. Că s-o luat cînile dîpă poştaş, c-apărusă şi iel întră timp. Aşe s-o spăriet poştaşu’ dă strîgăturile noaşchie, da’ mai mult dă cînie, d-o vrut ş-o ieie la sînătoasa încălecat pă biţoaglă, numa’ că i s-o băgat on crac dî la păntăloni la lanţu’ dî la biţoaglă. Asta l-o stopat dă urjenţă. C-on jghierăt prelung, bghietu’ poştaş, s-o-nvîrchit o dată-n aier, cu biţoaglă cu tăt, apoi o aterizat cu taşcă cu tăt drept înt-o băltoacă dîn marjinia drumului. Văzînd scămătoria poştaşului, aşe on rîs ni-o apucat pă tăţ’ dă numa’ sughiţam. Ca noroc că ni-o oprit Miculaia Lupului. Vinia dî la pădure cu şareta. Iel o fost sălvaria noastă, da’ şi io, păntru c-am fost vijilent şi m-am dat sama că are binoclu’ la iel. Aşe că i l-am cerut ca şi-l aflăm mai uşor pă Ioania. Şi ca şi fiu cu reşpect, am lăsat-o şi să închioalbe prima pîn binoclu’ pă muieria lu Ioania. Greu am convins-o! Că ia nu-ş’ bagă ochii pîn ochierii aciia, că mai binie strîgă mai dăparchie, o’ mere şi-ş’ coachie bărbatu’... Pîn’ la urmă s-o uitat pîn apărat. No, atunci şi vez’ mnirare pă ia! Să uita, să minuna şi zîcia, strîgînd tăt cît puchia: -“Măăă! Iac-o vinit ruda dă telegraf la noi. Iştălauăle Ciapeului îs aci, la doi paşi. Minunieee! Păduria-i aci, măă!” Eh, da’ dînt-odată o-nlemnit. Num-am văzut-o că ie pozîţîia dă drepţ’ ş-apoi zîce, aşe uşor, cu voce înciată dă tăt; -“Ioanieee! Hai mă acasă c-o murit mama!” Pusăsă binoclu-n direcţîia lu’ Ioania. Amu dac-am aflat direcţîia, am luat-o la fugă cu Mitru cîtă Ioania. Muieria lui cred că nici în zîua dă astîz’ nu-i lămurită dî ci-am mai mărs pîn’ la iel, că doară-i zîsăsă ia dăstul dă clar cum stă triaba.
Văitătura
Şi iac-aşe, io cu Mitru fujiam în direcţîia lu’ Ioania. Cam pî la doauă suchie dă metări dă iel ni-am oprit, ni-am tras suflaria ş-am strîgat: -“Ioanieee! Haida acasă c-o murit soacrî-ta măăă!” Ce şi nie audă? Aşe că ni-am apropiet la o sută dă metări ş-am strîgat. Nici on răspuns. La cinci zăci dă metări la fel. Ni-am gînghit că băsamă n-aughie, că bachie vîntu’ dî cîtă iel cîtă noi. Aşe că am mărs pînă lîngă iel şi i-am zîs: -“Hai acasă c-o murit soacrî-ta. Ce bai ai, n-auzî? Scoachie-ţî pămuca dîn urechi!” La care, Ioania s-o-ntors calm cîtă noi şi ni-o zîs, uşurel: -“Aud mă, aud, da’ nu mă făceţ’ şi rîd, că-mi criapă bubile dulci dî pă buze”. No, în clipa aceia ni-am dat sama dî ce vorbia omu’ subţîiet şi pîntră ghinţ’. Pînă la urmă ni-am întors cu Ioania cu tăt acasă, da’ nu înenchie d-a cosî postata pînă-n capăt, că dîn zîsa lui: –“întîi lucru’ ş-apoi distracţîia”. Oricum, ş-o iubit mult soacra, c-aşe pomană o făcut dă mai mare mniraria. Nu mai vorbăsc dă mormînt. Fain dă tăt, cu cruce turnată şi placă dă ţement. Nuş’ care, zîce că l-ar fi văzut văitîndu-să dîpă soacrî-sa, la morminţ’, cam aşe: Su’ aciastă pchiatră gria / zace amu soacrî-mia / mai o zî dă mai trăia / zăciam io şi cînta ia. Şi ca şi fie tăchie bunie s-o-mpăcat cu cumnată-sa şi or împărţît ogriada cu pricina năînţălejerilor în doauă. Amu, în cele dîn urmă nie-ntrebăm iară, d-inghie vinie năînţălejeria? Răspuns: dî la cel rău, da’ pîn oamini. Dîrt asta vă zîc: feriţî-vă dă omu’ rău şi nu uitaţ’: viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!”
Gheorghe Hodrea
Dicţionar: năpusteşchie – se aruncă; minchienaş – imediat; şieşi – invers; pămucă – vată.
| < Anterior | Următor > |
|---|
