Evaluare utilizator: / 0
Cel mai slabCel mai bun 

Dă cînd începem a precepe, nie ferim întruna. Asta păntru că nie paşchie la tăt paşu’ tăt felu’ dă pericule, unile iexistenchie iar alchile plăsmuichie-n minchia noastă. Şi cînd zîc asta, mă gînghiesc la fel şi fel dă primejghii, cum ar fi: focu’; apa; cînii ori mîţîle turbachie; animalile firechice; furtuna; trăznătu’; pomii ‘nalţ; podurile şubreghie; ciripile fixachie dă formă, pă căşile ’nalchie; gurile dă cănal, năastupachie; trenuri şi măşini; cocii şi utilaje dă tăt felu’; arme dă foc; cuţîchie şi săbii; chietre ce zboară pîn aier; şerpi ce ‘noată pîn ape; corentu’ ielectric; cuptuşiala verii; frigu’ iernii; ploaia rece, apa clocochită; oaminii luz’; strîgoi şi moroi... Înt-on cuvînt – tăt ce vinie asupra noastă, dă su’ pămînt, dî pă pămînt, dîn ape ori dîn văzduh şi nie poachie primejghia viaţa. Eh, iac-aşe ducem zî dă zî războiu’ cu duşmanii văzuţ’, declăraţ’ o’ nădeclăraţ’. Numa’ că baiu-i altu’. Pă lîngă duşmanii văzuţ’, omu’ mai are a să lupta şi cu duşmanii năvăzuţ’. Cîţ’ or fi? D-inghie vin şi cum arîtă? Cinie poachie şchi? Poachie şpeţialişchii. Da’, noi cum nu sînchiem şpeţialişchi, una şchim – că-i chiamă microbi şi-s pericoloşi rău. Numa’ că, dîn zîsa lu’ ciala tăchie periculile care nie ameninţă numa’ cu rău’, le socochim făr’ dă pericul.

Microbii

Pă vremuri, nu ierau atîchia boli iar oaminii nu să bechiejiau dîn fiece. Iaca ş-amu, dîp-atîţa ani, m-aduc aminchie cum, cînd ieram prunci, puniam pămînt, o’ sare, dacă nie loviam ori nie tăiam, în tarchie pchiatră, jucînd fotbol. Cini-avia tăt felu’ dă pansamenchie şterilizachie, ca cele dă astîz’? Bărbaţîî dîpă ce să răghiau, îş’ clătăriau faţa cu spirt sănitar. Astîz’, folosîm tăt felu’ dă soluţîi, cu amnirosuri care mai dă care. Dă cîndu-i lumia carnia s-o conzumat proaspătă, afumată ori băgat-n ieji. În zîlile noaşchie o băgăm în conjelatoare, iar dac-o luăm dî pîn măgăzînie, mai şchim noi dă cîchie ori or conjelat-o ş-or dăconjelat-o ciia? S-o ajuns pîn-aculu că nimia nu mai bia apă dî la artezie şi nici sifon, numa’ tăt felu’ dă sucuri năturale, da’ care nici pî la suchie dă chilometări dăpărtare dă livez’, n-or trecut. Pita-i înfoietă cu chimicale, lapchile tăt aşe. Aieru-i strîcat. Mînie-poimînie n-om mai avia nici umbră, că tăierăm pomii. Dîn zîsa lu’ ciala dîpă noi, potopu’! Tătă lumia bia şi duhănieşchie. Numa’ că beuturile-s falşe, iar duhanu-i scăldat pîn băi cu otrăviciuni. La tăchie cele dă mai sus, baiu-i că tăchie chimicalile provoacă fel şi fel dă boli. Păstă tăchie aşchia, s-or şchimbat şi vremurile. Cinie mai şchi cînd începe iarna sau cînd sfîrşeşchie vara? Şi iac-aş, pă pămînt îi raiu’ bolilor. Şi dacă-s boli mulchie şi şpeţialişchi-s pă măsură iar mesaju’ lor zîce cam aşe - feriţî-vă dă microbi. Eh, iac-aşe, nie aflăm înt-o aghivărată luptă cu microbii. Inştrucţîunile şpeţialişchilor îs clare: lasă căpacu’ dî la veceu, cînd traji apa, c-altfel să-mprăşchie microbii tăt d-a roata, p-o rază dă doi metări şi jumătachie!; atenţîie la microbii dîn ghivetă, da’ mai ales dîn spălătoare!; atenţîie la masa biroului, dî la sărvici, la receptoarile telefoanilor, la clanţîle dî la uşi!; spală vasîle cu deterjent!; nu folosî pria mult deterjent, că iară-i bai, să obişnuieşchie cu iel microbii; nu da brînca cu nimia! (asta-i cu năpuchinţă); spală hanile cu apă caldă!; nu folosî pria mulchie antibiotice, că să şmecheresc microbii şi devin rezîstenţ’!; foloseşchie sopoanie, loţîuni, jeluri, şerveţele dăzinfectanchie, da’ nu iexajerat!; atenţîie la microbii dî pă limbă, că-s mai mulţ’ dîcît ciia dî pă ghinţ’!; atenţîie la microbii dîn apă şi mîncare!; atenţîie la cuiburile dă microbi, dă su’ unghii!; mare grije cu aieru’ condiţîonat, ventiliază şi microbii!; atenţîie mărită la microbii dî la mîţe şi cîni!... Şi iac-aşia, am puchia aminchi fel şi fel dă sfaturi ale şpeţialişchilor. Dînculu dă tăchie aşchia, ar mai fi ceva. Dîn zîsa unui şpeţialist, să pare c-avem şi pă pchiele microbi, miliarghie. Da’, dacă şed linişchiţ’ şi n-au triaba noastă, însamnă că-s prechinii noşchi. Numa’ că dîn zîsa lu’ unu’: fereşchi-mă Doamnie dă prechini, că dă duşmani mă feresc io! Mai iexistă ş-o altă categorie dă microbi, paşnici, dîn caria-ş aminchi cîţva: microbu’ fotbolului, al prinsului dă peşchie, al vînătorii... Ş-ar mai fi on microb. Cel mai pericolos. Microbu’ politichiei. Distruje sînătachie, vieţî, suflechie, înţălejeria dîntră oamini, pacia şi linişchia celor mulţ’. Mare atenţîie la cei ce-l au. Nu dă altă, da’ tăt dîn zîsa lu’ ciala: periculu’ vinie mai iuchie atunci cînd nu-l baji în samă.

Cafa şi carchia

Tătă discuţîia are on început, aghică-i jenerată dă ceva. Ş-a noastă, în uliţă, înt-o sară, o pornit dî la canta cu apă. Cum c-ar trăbui şi nu să mai beie apă, dînt-acelaşi feghieu, o zîs nuş’ care. C-o văzut iel la televizîie, la Telenţiclopeghie, că-s tăt felu’ dă microbi. No, d-acoalia or început discuţîile. C-ar fi binie şi vie fiecare d-acasă cu finjana lui. Că mai binie s-ar bia numa’ vin şi bere, că beutura distruje microbii. Că-i mai pericoloasă beutura ca microbii, zîciau muierile. No, păreri şi păreri! Bace Toghiere, o-nchis ochii vo doauă, tri secunghie, ş-o răghicat clopu’ uşor, cu doauă jejichie, l-o dat cîtă ciafă ş-o zîs: -“Apăi, drajii mniei cei dă buni, una şi cu una fac doauă, că vini voarba dă pericul, am şi vă zîc ceva, cele mai năimportanchie întîmplări, îs cele mai pericoloasă şi şieşi. Şi dacă vini voarba dă microbi, iaca, am şi vă povestăsc ci-o păţît on dom’ colonel, în armată, cu ordonanţa lui. Şi dîrt aceia nu l-or strîns dă grumaz microbii, nici nu s-o bechiejit. Ba, chiar-am auzît că şi astîz trăieşchie, încărcat dă ani mulţ’. Aşe că, mare atenţîie! Mă, oamini buni! Cum vă zîsăi la on moment dat, iac-aşe, ajunsăi io în armată, ordonanţă la dom’ colonel, comandantu’ cazărmii. Şi cum noi ordonanţîle nie-ntîlniam zîlnic, ni-am ‘prechienit unii cu alţîî. Amu, dacă tăţ’ o duciam binie, unu’, dîntră noi ordonanţîle, o ducia tare greu, bghietu’ om. Dî ce? Iaca dî ce! Tăchie ierau bunie numa’ că o triabă nu-i ieşia nicicum binie. Ş-anume, în fiecare diminiaţă trăbuia şi triacă păstă drum dă căzarmă, la o cafană pă nume “Mistreţu’ vînjos”, d-inghie aducia cafă înt-o olcuţă, aşezată p-on bliduţ. Eh, da’ cum făcia, cum nu făcia, tătdauna o vărsa. No, d-acoalia gata iera baiu’! Strîga la iel colonelu’ lui, dă numa’ zăngăniau iejile-n obloace. O-ncercat bghietu’ om în fel şi chip, da’ nu să puchia învăţa şi ducă cafa fără ş-o verse, nicicum. Eh, da’ dîpă prima permisîie, s-o-ntors d-acasă gata învăţat. Că-l învăţasă on consăchian, care şi iel fusăsă ordonanţă. Iac-aşe nu mai auzam diminiaţa horjiturile binie cunoscuchie. Cum făcia? Dîpă multă vreme m-o zîs. Iac-aşe făcia! Trecia drumu’ la căfana “Mistreţu’ vînjos”, cumpăra o cafă, şighia cît numeri dă cinci, zece ori pîn’ la şaizăci, ca şi să stîmpere cafa. Numa’ că nu ieşia dîn căfană, pînă nu lua cafa-n gură, apoi dîn doauă mişcări trecia drumu’, să băga-n căzarmă şi înenchie d-a să băga-n birou la colonelu’ lui, sloboza cafa dîn gură în olcuţă. Şi iac-aşe, cafa iera caldă, dă vărsat nici pominială şi păstă tăchie şi căimacu’ iera mai mult. C-o şi zîs colonelu’ cîtă ordonanţă: -“Măi soldat! Bună şi aromată cafea ştii să comanzi!” Amu, că iera bună cafa, să dătora birtaşului dî la “Mistreţu’ vînjos”, da’ aroma iera lucraria ordonanţîi, că m-o şi zîs ciala, care iera săcretu’ – în fiecare diminiaţă, înenchie d-a mere dîpă cafă, mesteca doauă prunie uscachie. No, aşe da cafă, nu?” La tăchie cele zîse pîn’ aci, o continuat vecinu’ Mitru: -„Şi io am avut on coleg dă cătănie, tare năcăjit, multă vreme. Şchiţ’ care iera baiu’? Primia carchie d-acasă şi dîpă ci-o dăsfăcia, suspina întruna. Şi iac-aşe, cum îi vinia carchia d-acasă, cum să-nşchimba la faţă şi nu mai vreia şi vorbască cu nimia. Pînă dî la o vreme, cînd am pus brînca p-o carchie d-a lui, ni-am lămurit. În plicurile primichie d-acasă, avia băgachie foi dă hîrchie, da’ născrise. Dîp-on timp, s-o scăpat bghietu’ om şi ni-o zîs că-s cărţîle dî la muieria lui. Eh, da’ cînd l-am întrebat dacă şchi o’ nu muieria lui carchie, ni-o zîs că şchi. Numa’ că nu-i scrie-n cărţ’, nici barem on cuvînt, păntru că nu mai vorbeşchie cu iel d-on timp, că-s sfăghiţ’. No, aşe ceva n-am mai auzît, dă cînd mă cunosc, mă, oamini buni!” Eh, da’ n-o apucat binie vecinu’ Mitru şi-ncheie povestia dîn armată, c-o ieşit la uliţă, nană Floriţă, c-on blidoc cu scoverz’ cu scoacă ş-am trecut la mîncat. Atîta o mai apucat bace Toghiere şi nie mai zîcă: -“Drajii mniei cei dă buni! Pîn tăchie periculile pîn care treceţ’ şi păşiţ’ cu ochii dăşchişi. Şi nu uitaţ’ viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!”

Dicţionar: firechice – nervoase; feghieu – capac: horjiturile – strigăturile; scoverz’ cu scoacă – clătite cu brînză de vaci, dulce.

Gheorghe Hodrea

Draji cichitori!

Vă aşchieptăm, zîlnic, la

Ziridava, Etaju’ I, la Solemn – raionu’ dă galanterie bărbaţ’.

Avem dă tăchie: cloape şi şepci, ştrimfi şi curele, sfetăre şi zoboanie, bughielarăşe şi părăzoare, jenţ’ şi jentuţă, şepci şi şepcuţă, maieuri şi bretele,

ochieri dă soare şi şlipi dă baie.

Tăchie-s în fel şi chip, mîndre şi lesnă.

ShareTweet