Zîce c-ar fi zîsă unu’ că dac-ai pchierdut ceva, coată-l, p-acel ceva, aculu inghie în ultimu’ rînd ai puchia creghie c-ar fi. Altu’, înghiemna şi nu fuji niciodată dîpă trămvaiu’ pă care l-ai pchierdut, nu dă altă da’ vinie altu’. Cinieva nie-nvăţa că cial mai simplu mod d-a găsî ceva pchierdut în casă, îi şi-i cumperi on înlocuitor. La urma urmii mai c-am creghie că tăt ce să pchierghie, ori poachie fi găsît, ori poachie fi-nlocuit. Şi înt-on fel cam aşe-i, numa’ ce să-ntîmplă cu anii tînăreţîi, pchierduţ’ dă mulchie ori nu dîn vina noastă? Ori cu atîchia şanse dă progres, pă care poporul li-o avut, iar cei ce nie conduc li-or pchierdut, ocupaţ’ find cu căpătuiala lor ş-a niamurilor lor? Sau inghie şi cotăm sînătachia pchierdută, că dîn zîsa, tăt a lu’ ciala, cînd ieşchi tînăr fuji dîpă bani cu sînătachia, mai apoi fuji cu banii dîpă sînătachie. Cichitorule! Dacă la cele aminchichie mai sus mai pot fi găsîchie soluţîi, ce chie faci cînd pchierz’ v-on apropiet? Aşe că mai binie coată-l cît trăieşchie, c-a vini o vreme cînd ai ş-l coţ’, numa’ c-a fi pria tîrzîu, n-ai şi-l mai găseşchi! Deci, mare atenţîie, zîlile-s numărachie!
Canci
Oaminii comunică întră ei în fel şi chip: pîn grai, pîn semnie, pîn gînduri, pîn droaghie ori unghie. Dacă astîz mijloacile modernie dă comunicare le înlocuiesc cu succes pă cele vechi, tătuşi mulţ’ dîntră noi îş’ aduc aminchie cu drag dă vremia cînd încă trimichiam şi primiam cărţ’ (scrisori). Da’ haidaţ’ şi ni-aducem aminchie cum o fost! Părinţîî trimichiau dî la oraş cărţ’ bunicilor dî la ţară. Pruncii scriau părinţîlor cărţ’ dîn taberile şcolare. Tînării corespondau întră ei tăt pîn cărţ’. Feciorii trimichiau drăguţîlor cărţ’ cu amniros dă părfum dă ruguţ. Cătanile scriau cărţ’ celor d-acasă. Ofiţialităţîle comunicau cu Ţentru pîn cărţ’. Ce mai? Umblau bghieţîî poştaşi încîrniţ’ dă spachie su’ greutachia jenţîlor cu cărţ’. Mai tîrzîu, numărul celor ce scriau s-o redus mult, asta păntru c-or început a fi “cichichie” cărţîle, dă oamini plăchiţ’, care să ocupau cu aşe ceva. La-nceput ierau “cichichie” cărţîle trimisă niamurilor dîn străinătachie. Apoi cele ce umblau pîn ţară. Nu mai vorbăsc dă cărţîle pă care le trimichiai dîn armată, acasă. Amu, dacă tăt vini voarba dă asta, m-aduc aminchie cum în armată ieram inştruiţ’ şi nu scriem ceva dă rău dăspră cele petrecuchie-n căzarmă. Dacă tăţ’ soldaţîî s-or conformat, unu’ sîngur, aşe mai bărnace, zîce c-ar fi scrisă cam aşe:
Drajii mniei părinţ’.
În armată o duc binie. Avem dă tăchie – canci. Mîncaria-i bună şi multă – canci. Uniformile militare îs noi – canci. Primim foarchie ghies învoiri în oraş – canci. Am primit pachetu’ dî la voi – canci. Pă lîngă soldă nie dau şi ţîgări – canci.
Al vost’ - Dodoi
Şi iac-aşe, tătă carchia iera presărată cu cuvîntu’ canci. Amu, bghietu’ soldat bărnace o avut noroc, ceistu’ unităţîî nu cunoşchia înţălesu’ cuvîntului canci, aghică nimic.
Bucsa, hoţu’ şi cînile
Dacă tăt vorbirăm dă cărţ’, la cîchieva zîle dîpă ci-am vorbit la telefon cu bace Toghiere, ni-o vinit ş-o carchie dî la iel. Parcă şi astîz’ m-aduc aminchie cum io o cichiam, iar vecinii dî pă uliţa noastă şighiau ş-ascultau. Da’, iaca ce nie scria bace Toghiere în carchie!
Drajii mniei cei dă buni
Întîi dă tăchie tria şi şchiţ’ c-am ajuns cu binie la Arad. Pruncii îs sînătoşi, care sînătachie v-o doresc şi voauă, întîi dî la Bunu’ Dumniezo’ ş-apoi dî la noi, cii dî la oraş. Aici, la oraş îi on şpectacul una-ntruna. Bunăoară cum m-am scoborît dîn tren, am şi fost martore la o comeghie. La doauă vagoanie distanţie dă vagonu-n care vinisăm, o bghiată muiere n-o apucat şi să scoboare binie pă peron şi cum meria crăcănată dă terhechiu’ cel purta-n brînci (băsamă meria la piaţ’, cu doauă coşeroace ce le purta) dînt-odată s-o trezît că-i fură unu’ bucsa cu banii, dînt-o coşară. No, atunci ş-auzîţ’ ţîvlitură!
Tătă lumia înţepenisă uitîndu-să cum fujia văndrocu’ cu banii muierii. Numa’ că n-o ajuns ciala dăparchie. Asta păntru că-n momentu-n cari-o ajuns în dreptu’ mnio, i-am aplicat o peghică scurtă, făcută cu tîlc. Mă, oamini buni! Cînd i s-o-ncîlcit picioru’ ghirept păstă stîngu’ ş-o-nceput şi frîneză cu amuşinătoarile drept înt-on stîlp dă beton, am crezut că tăt dă hăbuceşchie. Noroc c-o apucat şi să-mpropchiască cumva cu brîncile. Noroc, pă d-o parchie, că pă ceilaltă, dîn izbitură i-o zburat dîn brînci bucsa muierii drept la on cînie-n cap, ce şighia uitîndu-să pîn uşia dăşchisă la cii ce beiau în birtu’ gării. Şi cum iera flămînd bghietu’ cînie, o apucat bucsa ş-o luat-o la fugă păstă linii, cîtă “cocoaşia” dîn triaj. No, atunci şi veghieţ’ fugă!
Trezîţ’ cumva dîn amorţală, vo tri oamini şi cam patru muieri s-or luat la fugă dîpă cînie. Noroc că n-o vinit da’ nici n-o mărs tarchie tren ş-or putut ciia urmări cînile. Oricum, greu l-or prins. Nici nu-l pringhiau dacă nu zîciam io cîtă unu’ c-on ţecăr tăt uns (bănuind ce are-n iel) şi deie dîpă cînie c-on dărab dă clisă. Numa’ binie cînd o dat dă amniros, cînile o lăsat bucsa jos ş-o luat-o cu clisa-n gură la fugă. Iac-aşe o revenit bucsa înăpoi la muiere, tătă morsocată (bucsa, nu muieria).
Hoţu’ ş-o luat bghietu’ peghiapsa lui. Zîc bghietu’, păntru că n-o scăpat dîn brîncile mulţîmii pînă n-o băgat cu d-a sîla-n iel muieria, în vreme ce ciilalţ’ îl ţîniau şi-i căscau gura, cam vo cinspece pipărci grasă, cu tăt cu coz’ şi sămînţe. Asta păntru că s-o tăt ceunat că dă foame o furat bucsa.
Alba – niagra
Eh, drajii mniei cei dă buni comeghia nu s-o gătat pă peron. Cum am ieşit dîn gară, pîntră suchile dă oamini ce meriau cîtă sataţîia dă trămvai, num-am văzut că înt-o parchie s-adunasă lumia ciopor. Şi cum, dîn zîsa lu’ ciala omu-i ca oaia, uşor să ie dîpă altu’, să formasă o grămădaie dăstul dă mărişoară. Ce iera? Iaca ce iera! Întră ciia mulţ’, pă ţement jos, unu’ aşezasă on cărton şi pă iel tri dăraburi rotunghie, dă gumă niagră, întră care on dărab avia lipit pă iel on timbru. Şi tăt lua ciala-n brînci gumile, le amesteca cu dibăcie ş-apoi li-aşeza iară pă carton, cîtă una, strîgînd: -“Asta are, asta n-are! Asta cîştigă, asta nu cîştigă!” Iară le lua-n brînci ş-apoi le ţîpa una lîngă alta, pă cărton strîgînd: -“Care are, niamule?” Lumia să uita gură-cască şi să minuna. Nu dă altă da ciala, şmecăr, la-nceput, pînă pringhia fraieru’, mişca încet gumile ca şi poţ’ ghici dîn prima care gumă are pă ia timbru’. Mă, oamini buni! N-o apucat ciala şi mişchie gumile cam cît numeri pînă la o sută, c-or şi apărut doi care s-or înfipt în joc ş-or început şi cîşchije ban dîpă ban. Dîn păcachie nimia nu ş-o dat sama că-s brîncă-n brîncă cu manevrantu’ dă gume. Şi cum oaminii or început ş-aibă mîncărici la jejichie, mulţ’ s-or băgat în joc. Dajaba îi tăt îmbolghiam io, ca şi-i atenţionăz, nu m-o ascultat nimia. Oamini şi muieri să băgau cu banii la alba-niagra, c-aşei zîce la joc. Amu, io şchiam ci-are şi să-ntîmple, că mai văzusăm aşe cava-n război, dîrt asta nu m-am băgat în joc, că dîn zîsa lu’ unu’ cinie-i muşcat dă şerpe, să păzeşchie şi dă şopîrlă, nu? Şi iac-aşe, o-nceput lumia şi joace. Dacă la-nceput cîşchigau, mai apoi, mănevrantu’ dă gume le amesteca şi le ţîpa pă cărton tăt mai cu şmecherie. Aşe că lucrurile începiau şi să complice. Jucătorii începiau şi pchiardă: vo cinci rămasără făr dă bani în bughielarăş: vo tri muieri îş’ golisără bucsîle; cam patru tînări îş’ pchierdusără şi iei bani cu tăt cu portmoneie; unu-ş’ pchierdusă clopu’; altu’ ciasu’ dî pă brîncă; isata, acoalia ş-o lăsat ceva tenşi scumpi, primiţ’ dîn Jermania; ciala rămăsăsă făr dă ochierii dă soare; ... Şi-ntră ei, ciia ce pchierghiau, cinie cregieţ’ că să băgasă, cu d-a sîla? Muieria cu coşerile cu pipărci, mă, oamini buni! Dîn doauă mişcări pchierdusă şi coşerile şi bucsa cu bani. Dîpă cari-o-nceput şi să vaiechie cît o ţînia gura. Da’ cei mai mnilă m-o fost dă unu’, aşe mai tînăr, cari-o pchierdut banii, on ţecăr cu tri ieji dă Monopol ş-o centură lată dă tăt, cu tăt ci-avia în jebuţuri. Amu, bghietu’ om cu greu s-o dăspărţît dă Monopol, da’ şi dă centură. Dîpă ceva brişcă şpeţială, cu plesîle-n foarmă dă peşchie, mai că i-or dat lacrimile. Da’ la on moment dat, cînd o văzut că-i musai şi să dăspartă şi dă clopuţu’ mic ce-l avia pă cap, n-o mai rezistat ş-o luat-o la fugă, cîtă gară.
Recuperaria
Întră timp, mănevrantu’ dă gume numa’ rîghia. La fel şi ciia ce ierau cu ie, brîncă-n brîncă. Rîghiau ei, numa’ că mie-m’ începusă a să zbachie ochiu’ stîng. Sîmţam că s-apropie ceva bai. Că num-am văzut c-apare dî cîtă uşia gării vo cinspece oamini cu clopuţă pă cap şi centuri lachie. Dîn doauă mişcări ni-or înconjorat strîgînd, cu brişchile-n brînci: -“Nu mişcă nimia, măăă!” Mie, şchiind băsamă că-s veteran dă război m-o dat unu’ dîntră ei misîunia şi scot jucătorii dîn perimetru, ceia ce am şi făcut. Eh, triaba să complicasă rău! În perimetru rămăsăsă numa’ mănevrantu’ dă gume şi ai lui, albi la feţă. -“No, o zîs unu’ dîntră ciia cu clopuţă, amu şi-ncepem a juca! Tînăre! Mişcă gumile, măăă!” Mă, oamini buni! Aşe joc dă albă niagră n-am mai văzut. Dîn cîchieva mişcări, omu’ cu clopuţu’ o luat tăţ’ banii dî la mănevrantu’ dă gume. Apoi o recuperat iefecchile personale ale jucătorilor, precum şi coşerile cu piparcă. Eh, da’ nu s-o oprit jocu’ acoalia! Atîta or jucat pînă i-o lăsat omu’ cu clopuţ pă ceia cu alba-niagra numa-n chiloţ’. Şi ca tătă triaba şi să-ncheie cum să cuvinie, num-am văzut, la on moment dat, că-ncepe jucătoru’ cu clopuţ’ şi cînchie ţîvlind, cam aşe:-“Uăăăiii! Da’ dîpă pui dă moroşan / să nu dai cu bolovan ” Ciilalţ’ cu clopuţă ş-or băgat brişchile-n jeburi ş-or început tăţ’ şi cînchie: -“Că dacă li-i nimerii / vai dă capu’ tău a hi” No, m-am gînghit, fain’ şpectacul, binie că să-ncheie cu binie. Numa’ că n-o fost aşe. Că numa’ l-am auzît pă unu’ cu clopuţ’ ţîvlind: -“Haaai la Maraaamuuu, mă” No, atunci şi veghieţ’ ce clopăcială li-or tras ciia cu clopuţă la ciia cu alba-niagra. Aşe zburau dîn pumni în pumni, ca lopchile. Jucătorii cu clopuţe numa’ rîghiau. Cînd or scăpat ciia cu alba niagra dîn brînci dî la ciia cu clopuţă, or luat-o la fugă tăt da bîchibou. Cel mai peghiepsît o fost mănevrantu’ dă gume, că l-or pus ciia cu clopuţă şi-nghiţască doauă gume, apoi i-or dat drumu’. Amu, la tătă triaba asta doauă lucruri ar mai fi dă pominit:
1.Tri miliţeni şighiau înt-o alimentară şi să uitau la şpectacul, năapropiindu-să. Dî ce oare?
2.A doaua zî, cu cinie creghieţ’ că m-am întălnit la doftor, în policlinica d-îngă cofetăria Pepia, o cum îi zîce? Cu mănevrantu’ dă gume! I-o dat doftoru’ ceva prafuri păntru ieliminare.
Concluzîie – “Nu da cu picioru’ în nici on cînie, că nu şchii cinie-i la capătu’ lanţului!”
Şi păntru că m-am pria închins cu scrisu’, vă sălut pă tăţ’ ş-atîta vă mai zîc: viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!”
Dicţionar: ruguţ’ – trandafir; ceistu’ – ofiţerul de contrainformaţii; terhechiu’ – greutatea; văndrocu’ – vagabondul; ceunat – plâns; ciopor – grămadă.
Gheorghe Hodrea
Cichitorule!
Ieşchi bărbat?
Hai la noi şi-ţ’ fă cumpărăturile!
Ieşchi muiere?
Hai tăt la noi şi cumpără-i bărbatului, c-avem dă tăt felu’:
băşchi şi ochieri dă soare, sfetăre şi zoboanie, jenţ’ şi jentuţă, maieuri şi bretele, ştrimfi şi curele, bughielarăşe şi bucse, părăzoare şi purtătoare dă chei, şepci şi şepcuţe, cloape şi bughi păntru băi dă soare.
Ziridava, Etaju’ I, la Solemn – raionu’ dă galanterie bărbaţ’.
| < Anterior | Următor > |
|---|
