Întătdauna “ultima scrisoare” are misteru’ ei. Cînd păstă ani dăschighiem cufăru’ prăfuit, parcă ascuns pîntră boscîrţîle dîn pod şi dăm în iel dă „ultima scrisoare”, bistoş să năpustesc păstă noi aminchirile. Amu, aminchirile-s şi iele dă doauă feluri: plăcuchie, ori năplăcuchie. Oricum ar fi iele, prinsă-n scris, nie duc păntru cîchieva clipe-n trecut. Şi iac-aşe, cichind „ultima scrisoare”, primită dî la chie mniri cinie, nu poţ’ şi nu chie tulburi. Dacă-n ia dai păstă mesaje dă dragoste, tresari cu gîndu’ la cel, sau cia, care l-o transmis şi poachie la momentu’ aciala nu l-ai înţăles întru tătu’. Dacă iexpeditoru’ îţ’ dăzvăluie numa’ ţîie problemile şi năcazurile pîn cari-o trecut, chie bucuri dacă l-ai putut ajuta şi chie amărăşchi că “ultima scrisoare” o fost ultima şi ai fost uitat. Sau chie năcăjeşchi că n-ai închins brînca la nievoie. Dacă însă “ultima scrisoare” poartă în ia părţi dîn gîndurile, trăirile şi planurile celui ci-o scris-o, întrerupchie dîn zîsa unuia: brusc, instăntăneu şi dînt-odată, dă chie mniri ce-ntîmplare năprasnică, năcazu-i şi mai mare! Nu dă altă da’ timpu’ nu-l mai poţ’ întoarce dăcît în gînd. La urma urmii, orice-ar fi scris în “ultima scrisoare”, dîn cînd în cînd, o scuturăm dă praf, o cichim ş-apoi uşurel, o aşezăm la locu’ ei în cufăr, la hogina biniemeritată.
Întrebare: Cichitorule! Tu, ai scris “ultima scrisoare” sau ai primit-o?
Jejitu’
Dîp-amniază dă toamnă. Ieram tăţ’ cii dî pă uliţa noastă pă lăviţ’. La apel nu lipsa nimia, ‘nafară dă bace Toghiere. La on moment dat, s-o apropiet dă noi on vecin bătrîn, dî pă ceilaltă uliţă. Meria iel şchi inghie. O ajuns lîngă noi, ni-o dat biniaţă, noi tăţ’ i-am răspuns cu reşpectu’ cuvenit ş-apoi nuş’ care l-o-ntrebat; -“Unchiule! Dî ce ieşchi năcăjit?” La care, unchiu’ aciala ni-o răspuns cu voce înciată: -“Eh, drajii mniei, îs tare bechiag”. “- Da’ ce chie supără?”, l-o-ntrebat altu’ dîntră noi. –“Mă cam doare on jejit dî la picioru’ drept!” Şi s-o cam mai dus unchiu’, cu dureria lui dă jejit cu tăt. Şi noi care nie gînghiam că la vrîsta lui dă opt zăci şi cinie mai şchi cîţ’ ani, îl macină tarchie boală zdrobitoare! Da d-inghie! La urma urmii, nici nu-i dă mnirare. Pă vremuri, oaminii ierau mai sînătoşi. Astîz’... Şi cum şighiam noi la uliţă, num-am văzut c-apare on prunc, d-a nu şchiu cui nici în zîua dă az’, pă biţoaglă, c-on plic. Îl adusăsă mă-sa dî la Arad, dî la bace Toghiere. N-am şchiut noi atunci că-i ultima scrisoare dî la bace Toghiere. Iaca ce nie scria:
Drajii mniei cei dă buni,
Mă aflu înt-on sălon dă işpitar, mai bini-ar fi dă restaorant. D-aici vă sălut pă tăţ’, dorindu-vă multă sînătachie. O fost musai şi mă-nterneză ca şi mă lămuresc ce-i cu dureria mia dă stomac. Amu, ci-aş puchia şi vă zîc cum-ui p-aici? No, ca la işpitar, nimia nu vinie dă buiac ci dă năcaz, că-l macină numa’ chie mniri ce boală. În sălon sînchiem cam zece pacenţ’, fiecare cu baiu’ lui. Bunăoară, mai ‘nenchia o apărut unu-n sălon, cu nişchie dureri pă tăt trupu’. Nu s-o aşezat binie-n pat, c-o şi vinit on doftor şi l-o-ntrebat: -“Ce te doare, bace?” La care ciala i-o răspuns: -“Dom’ doftor, tăchie mă dor! Iaca, dacă pun jejitu’ pă frunchie mă doare. Auăăăş’! Dacă pun jejitu pă rărunţ’, mă junghie. Oaaai! Dacă-l pun pă foale, mă săjetiază. Tuuulvai! Dacă-l bag în urechie, iaca ş-aci mă fuljeră dureria. Îîîhhh! Oriunghie îl pun mă doare. Îhî, ş-aci dacă-l aşting dă vîrfu’ nasului. Iaoăăă!” O stat doftoru’, s-o uitat prelung la pacent, l-o anălizat dîn tăchie părţîle ş-apoi o chiemat pă sora şefă şi i-o dat ordin: -“Să-i fie pus pacientului degetu-n gips!” Mă, oamini buni! Bghietu’ om avia jejitu’ rupt, că mai apoi ni-o zîs că s-o sfăghit cu muieria şi vrînd ş-o clopăciască, o fujit dîpă ia. Numa’ că la ieşiria dîn casă, ceia o dat cu puchiere cu uşia şi i-o prins jejitu’ la clanţa uşii.
Ochii şi inima
Altu’, vecin cu patu’ lîngă minie, să tăt ceuna că are bai cu veghieria. Că l-o-ntrebat şi pă iel doftoru’: -“Dumneata! Ce probleme ai?” Pacentu’, c-o moacă întristată, s-o răghicat dîn pat în doauă picioare ş-o zîs dîpă cum urmiază: -“Apăi, domle şpeţialist, iaca inghie-i buba! Am mari probleme cu ochii! –“Cum aşa?” l-o-ntrebat doftoru’. La care pacentu’ cu moaca-ntristată o zîs: -“Apăi, domle doftor şpeţialist, dă cînd m-am însurat, aghică-n urmă cu vo trizăci şi şepchie dă ani, nu mai văd on ban pîn casă. Îi mare bai cu veghieria, nu?” L-o ţerţetat dom’ doftor ce l-o ţerţetat, s-o-ncruntat scurt dîn sprîncienie ş-apoi o comăndat sorii şefe: -“Transferaţ’ pacientu’ la secţîia dă trilulilu!” Amu ce secţie o fi asta, pă noi bechiejii nu ni-o-nteresat. Numa’ binie s-o liberat on pat ş-aviam inghie juca şepchic, că nuş’ care ivisă o părechie dă cărţ’, dă joc. Mă, oamini buni! Cînd stai aşe şi n-ai nimic dă făcut, chie-ncolţăsc tăt felu’ dă gînduri. Că şi mie-m’ viniau în cap fel şi fel. Mai că-l veghiam înenchia ochilor pă unu’, dî la noi dîn sat, care dă cîchie ori să–mbăta zîcia o voarbă “dă duh” şi anume: dîcît şi fii bechiag, mai binie şi fii bat, că dîn beţîie-ţ’ revii, da’ dîn boală nu-i sigur că-ţ’ revii”. Ş-avia ciala ghireptachie. Zîc asta păntru că aviam cu noi în sălon pă unu’ tare bechiag, care nu ş-o mai revinit. Avia bai cu motoru’, aghică cu inima. Şighia omu-n pat şi numa’ gîfăia. Dom’ doftor, văzînd care-i situaţîia l-o-ntrebat pă muribund: -“Situaţia-i gravă, doriţi să chiem pe cineva dintre apropiaţi, soţie, copii, rudenii?” La care bechiagu’ dă inimă i-o răspuns doftorului: -“Nuuu! Chiamă domle alt doctor!” Dî ce o ţîşnit apoi dom’ doftor dîn sălon, dînd mînînţăl dîn buze, nu şchiu, atăta am văzut că s-or năpustit înlontru cii dîn fămilia muribundului, văitîndu-să dă mama focului. Întră timp, muieria muribundului o trimăs pă unu’ dîntră prunci dîpă alt doftor. Mă, oamini buni! Ci-o fi înţăliasă pruncu’ io nu-m’ dau cu sama, numa’ că n-or apucat şi să vaiechie ciia-n sălon cam doauă văitături şi jumătachie c-o şi apărut pruncu’ c-on doftor, on popă ş-on mormîntar. Cînd i-o văzut bghiata muiere, s-o apucat dă cap şi pîntră bocechie o-ntrebat: -“Puiule dragă! Ce-i cu aişchia tri aci, măăă?” La care pruncu’ o răspuns, cu sfială: -“Mămică dragă, unu’ dîntră ei tăt rezolvă problema, nu?” Pîn’ la urmă o rezolvat problema popa, că bghietu’ muribund, cu ultimile sforţări, o mai reuşit şi cînchie cumva aşe, piţîgăiet: -“Au, au, au, inima mia / au, au, au inima mia / iară-ncepi-a mă duria / iară-ncepi-a mă duria” ş-apoi ş-o dat obşchiescu’ sfîrşit. Dumniezo şi-l ierchie, am zîs tăţ’ bechiejii, în timp ce fămilia-l scochia pă mort dîn sălon înt-o pătură. Şi dus o fost!
Pacentu’ cu gîcitoaria
Da’ doară nu creghieţ’ c-o rămăs patu-n cari-o murit ciala multă vreme năocupat? Da d-inghie! Înt-on cias o apărut alt pacent, tăt cu bai la inimă. Numa’ că aista iera mai vigan cumva că nu s-o suit binie-n patu’ lui că ni-o şi zîs o ghicitoare şi anume: -“Care muiere şchi-ntătdauna, aghică la orice cias dîn zîuă ori noapchie, inghie-i bărbatu’ ei?”, adăugînd apoi: -“Mînăstire-nt-on picior, ghîci ciuparcă ce-i!” No, atunci şi veghieţ’ ce ni-am sfărmat tăţ’ dîn sălon, ca şi găsîm iexplicaţîia. Unu’ o zîs că-i muieria veterinarului, dî la iel dîn sat, care nu-ş’ scapă bărbatu’ dîn ochi nicicum, că-i tare jeloasă. Altu’ o zîs c-ar puchia fi o verşană d-a lui, care are bărbatu’ ţîntuit la pat, dă multă vreme. Ista o zîs înt-on fel. Ciala-n altu’. Io, m-am lăsat mai la urmă şi cînd n-or mai fost soluţîi, am dăzlegat gîcitoaria zîcînd: -“Văduva. Văduva-i muieria care şchi sigur inghie îi bărbatu’ ei, la orice cias”. Şi păntru c-am ghîcit, m-or lăsat tăţ’ şi sfechiesc cărţîle dă joc. Şi iac-aş ni-am jucat cărţ’ tătă dîpă amniaza, pînă tîrzîu. Numa’ binie m-am mai luat cu ciia, uitînd cumva dă dureria ce-m’ măcina stomacu’. Numa’ că nu s-or gătat tăchie cu binie. Că gînghieşchi că iera on făcut cu cei ce ajunjau’ în patu-n care iera ciala cu gîcitoaria. Că n-am apucat şi nie băgăm binie-n paturi, ca şi nie culcăm, că ciala cu gîcitoaria, o-nceput şi sîsăie prelung, apoi şi jamă scurt, dîpă care o-nceput a tremura dîn tăchie-nchieturile. Noi, şchiindu-l mai comeghieş, la-nceput am crezut că să joacă cu noi d-a infractu’. Eh, da’ cînd l-am auzît strîgînd: -“La reveghiere, tabără dragă!”, ni-am dat sama că nu broghieşchie-n somn şi că-i ceva bai mare! Aşe că io am zburat dîn pat, am aprins becu-n sălon şi am început şi-l apăs pă ciala cu gîcitoaria, pă chiept, cum văzusăm înt-on film, la televizîie. Dajaba m-am ostănit cu pacentu’, că bghietu’ nu mai avia smagă-n iel. Aşe c-am fujit dîpă sora dă servici. Greu am lămurit-o că nu-i dă glumă şi că ciala o murit. Pîn’ la urmă or vinit doi brancaderi, l-or luat pă mort cu lipighieu cu tăt şi dus o fost. Vă daţ’ voi sama ce-ncorajare pă noi, ciia dîn săon?! Cinie şi mai doarmă? Dă jucat cărţ’, nici nu mai puchia fi voarba.
Strîgoaia
Cît şi fi trecută pîn-am aţîpit? Cinie mai şchi? Numa’ că durmind aşe, ca iepurile, cu capu-ntră urechi la on moment dat, num-am auzît că s-o dăşchis uşia sălonului, c-on scîrţăit prelung. Cînd m-am uitat, ce şi vez’? O strîgoaie-n pchielia goală şi-n doauă picioare, s-o băgat în sălon şi direcţîia – drept în pat la ciala ci-o murit, inghie s-o acuperit cu pătura ce rămăsăsă pă pat şi dă-i la somn, dă numa’ horoia. No, m-am gîănghit, gata-i baiu’ d-aci! Îi cît casa! O-nviet mortu’! Ce iera dă făcut? Aşe uşurel, pîn sîsîituri, i-am trezît pă colejii dîn sălon. Amu, dă trezît i-am trezît, da’ problema iera cum şi trecem pă lîngă strîgoaie c-avia patu’ lîngă uşe! Io avînd corajie, am vrut şi ies pă uşe, numa’ că m-or rugat colejii dîn sălon şi nu-i bandonez în ghierile strîgoaiei. Aşe c-o trăbuit şi-m’ scociorăsc minchia cum şi-m’ sălvez cămărazîi. Pîn’ la urmă am găsît soluţîia! Aviam şi-i slobod pă obloace în jos cîtă pămînt, c-aviam sălonu’ la ietaju-ntîi al işpitarului. Pă primii doi pacenţ’ i-am lăsat în jos pă cicernă. Numa’ că o ţedat cicerna dîn închieturi ş-al doilia o aterizat drept p-o tufă dă ruguţ’. Eh, da’ pă ciilalţ’ i-am slobozît în jos pă lipighieile înodachie unu’ dă altu’. Io, n-am mai ieşit dîn sălon, ca şi stau cu ochii pă strîgoaie. Cămărazîî s-or năpustit pă uşia dî la parter şi-n fuga mare s-or suit la ietaj spărgînd uşia doftorului dă gardă. Pîn’ la urmă tăchie s-or lămurit, că zîce că pacentu’ ar fi avută moarchie clinică şi s-ar fi trezît bghietu’ pă masa dă beton dîn morga şi cum cunoşchia ocolu’ işpitarului, o ieşit p-on obloc dîn morga şi s-o-ntors drept la iel în pat. A doaua zî i-o vinit pruncu’, l-o luat şi l-o dus la alt işpitar, poachie mai bun, cinie şchi? Io, am rămăs în sălon, cu colejii dă suferinţă şi cu dureria mia dă stomac, care-mi slăieşchie puchierile care m-or mai rămăs, ş-aşia puţînie. Nu poci încheia fără şi vă zîc că mi-i tare dor dă voi şi nu uitaţ’ niciodată că viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!”
Dicţionar: boscîrţîle – una – alta; sfechiesc – amestec; smagă – viaţă, putere; cicernă – burlan; ruguţ – trandafir.
Gheorghe Hodrea
| < Anterior | Următor > |
|---|
