Una dîn misiunile cu care să trezeşchie omu’ pă cap, îi aceia că-i dat în propria lui samă şi tria’ şi-ş’ poarchie sîngur dă grije. Dacă nu ieste om pă faţa pămîntului şi nu-i fie dat ş-aibe grije dă chie mniri cinie sau ce, avînd astfel o răspunghiere mai mare sau mai mică, cu atît mai mult îi răspunzător omu’ dă propria-i persoană. Şi iac-aşe, tătă viaţa, omu’ urmăreşchie doauă obiective majore: asiguraria confortului personal şi fuga dă boală. Amu, ş-on obiectiv şi altu’, nu-i uşor dă atins. Nu dă altă da-n viaţa omului intervin tăt felu’ dă ispichie care-l ademeniesc dî la calia cia bună şi-l îndreaptă cîtă calia nădorită, afundîndu-l în pachimi care-i dau on falş confort, îndreptîndu-l uşurel spră chie mniri ce boală trupescă. Şi cum on bai nu vinie niciodată sîngur, pachima aduce nu numa’ boala trupiască ci şi pă cia suflechiască. Ş-atunci îţ’ zîci ţie însuţ’, ca ciala: -“Ghică, gata-i baiu’! Cît casa! No, mai schapă dacă poţ’! Amu, boala poachie fi ş-on mijloc dă-ndreptare şi călire a multora. Că mulţ’ scăpînd dă boală s-or înşchimbat, or devenit mai buni cu iei înşiş’, da’ şi ci ciilalţ’. Sau boala poachie fi on accţident ce să bagă-n viaţa noastă pă năaşchieptachie, cînd ţi’ lumia mai dragă. Oricum, fie înt-on fel, fie în altu’, tria’ ş-avem grije dă noi în aşe fel încît şi ţîniem boala la cît mai mare distanţîie. Iar dacă ţedăm şi nie năpăghieşchie boala, musai şi nie puniem năghiejghia-n doftoru-nţălept care are tăria şi zîcă: noi, doftorii, lucrăm, iar Cel dă Sus vinghiecă.
“Ultima sută”
Cinieva avia o voarbă: tăt ce să petrece-n lumia asta, să petrece păntru că tria’ şi să petreacă, că altfel nu s-ar petrece. Cu alchie voarbe, nimic nu să-ntîmplă la-ntîmplare, tătu-i sămălit dîpă anumichie rînduieli clar stăbilichie. Asta păntru că altfel în locu’ ordiniei am avia dăzordinie. Şi păntru ca şi fie ordinie, musai ca-n fiecare sector al vieţîî tăchie şi margă cu măsură. Dîrt asta or apărut unităţîle dă măsură. Cînd vorbim dă măsurare, bistoş nie gînghiem la greutăţ’ şi măsuri. Dă altfel, greutăţîle şi măsurile or apărut ca inştrumenchie cu care vînzătorii şi cumpărătorii tranzăcţîonau marfa. Mai apoi, oaminii or început a măsura: timpu’, volumu’, viteza, aria, forţa, puchieria, corentu’, ienerjia, presîunia, unghiurile, lunjimia, ... , în unităţ’ dă măsură. Amu, dacă tăt vini voarba dă lunjime, musai ş-aminchim cîchieva unităţ’ dă măsură a lunjimii, mai rar întălnichie-n zîlile noaşchie: on jejit = 0,02m; 1 lat dă palmă = 0,08m; 1 palmă = 0,24m; 1 cot = 0,48m; 1 picior = 0,32m; 1 pas = 0,96m; 1 stadiu = 185m; ... Întră tăchie unităţîle dă măsură, ieste însă una pă cari-o aminchim în atîchia rînduri, da’ puţîni dîntră noi îi dau atenţîia cuvenită. Îi voarba dă “ultima sută”. Dacă la-nceput iera voarba dă ultimii 100 m înenchie dă linia dă sosîre a celor ce fug la concursuri, mai apoi, iexpresîia o căpătat alchie-nţălesuri, cum ar fi: “la şcoală-s pă ultima sută”; “construcţîia căşii îi pă ultima sută”; “lucrările agricole-s pă ultima sută”; “negocierile-s pă ultima sută; “campania ielectorală este pe ultima sută; “vacanţa, excursia, concediul, întîlnirea, distracţia, pacea, războiul, revărsarea apelor, vara cu căldura, iarna cu frigul, toamna cu culesul, primăvara cu semănatul, ... pă ultima sută”; “chinul, sărăcia, suferinţa şi boala, viaţa – pă ultima sută” ...
Întrebare-ntrebătoare – dacă orice să măsoară-n ceva, care şi fie unitachia dă măsură a creghinţei, a cinstei, a ominiei, a bunului sîmţ? Da’ a iubirii, a dreptăţîi, a corectitughinii, a dătoriei împlinichie, a bunătăţîi, a reşpectului, a sincerităţîi ... ? Şi cum făr’ dă aşchia nu primim aici viză păntru dînculu, haidaţ’ şi fim: creghincioşi, cinstiţ’, omenoşi, buni ... , nu dă altă da’ poachie sînchiem pă “ultima sută”!
Sănătoare, sănătoare ...
Glumeşchie ce glumeşchie omu’ cu boala, da’ cîchi-odată mai glumeşchie şi boala cu omu’ şi iac-aşe, uşurel, pă “ultima sută”, îl mînă cîtă groapă şi gluma să-ngroaşe devenind serioasă. Dîn zîsa lu’ unu’, zîce că scăpari-ar mai fi-n ultimile mediţînuri ce pot fi prescrisă: cimitirilină, zamă dă clopot – picături, gropanol şi colival. Eh, iaca şi bace Toghiere iera pă ultima sută. Casa parcă-i iera pustie. Noroc cu vecinii, care să băgau în fiecare zî ca şi deie dă mîncare animalilor dîn olachie, că nană Floriţă, muieria lui, să dusăsă dă urjenţă la iel, la işpitar la Arad, sămn că iera cam bai cu bace Toghiere. Pînă şi cînile lui sîmţa ceva, că băuna-ntruna, băsamă şchia iel dî ce. Am stat noi, vecinii lu’ bace Toghiere, ci-am stat linişchiţ’, voarba vinie, da’ dîpă cîchieva zîle ni-am hotărît şi merem la Arad. Musai iera şi-l veghiem pă bace Toghiere, că cinie şchi ce să puchia-ntîmpla. Aşe că-n diminiaţa următoare, ni-am suit cu tăţîî în cursă şi numa’ cîtă Arad! Mă, oamini buni! – voarba lu’ bace Toghiere. Io nu şchiu ce işpitar o fost aciala-n care ni-am băgat, în Arad, că n-am apucat binie şi nie suim la ietaju-ntîi c-o-nceput şi s-audă unu’ cîntînd dă vai ş-amar. Cam aşe: sănătoare, sănătoare / dă şchiam că tata moare / m-angăjam la tri spitale / şi pun pă tata-n picioare / vai lumeee, vai , măi, măăăi! Cînd culu, ce şi vez? Cîntaria ieşia dîn sălonu-n care iera căntonat bace Toghiere. În sălon, plin dă oamini bărnaci cu muieri cu rochii lunji şi colorachie-n fel şi chip. Tăţ’ plînjiau dîpă unu’ ce şighia ţapăn în pat. Numa’ unu’ cînta dă să zbîrlia pchielia pă noi. Noroc că, dî la o vreme, l-o scos pă ciala ţapănu’ p-o targă şi duşi or fost, cu cîntare cu tăt. Binie că n-or avut şi clăniechie cu ei!
Muşchile grase
În sălon, am dat păstă nană Floriţă. Şighia p-on pat alături dă prunci, lîngă bace Toghiere, şchiergîndu-să dîn cînd în cînd la ochi, cu cîrpa dă brîncă. Bace Toghiere, alb la faţă ca varu’, sclăbit dă puchieri, cînd o pus ochii pă noi, ni-o zîs cam aşe: -“Bini-aţ’ vinit, ortacii mniei şi voi prunci! Una şi cu una fac doauă, soarile şi moarchia nu pot fi privichie fix niciodată”. Apoi, uşurel, ca şi nu-l forţăm pă bace Toghiere, i-am povestit cum stau rînduielile p-acasă. Cum şighiam noi pruncii, aşe cumva mai d-o parchie, lîng-on pat să ivisă ca dîn pămînt o muiere c-o criangă cu frunză, în brînci. Să pregăchia şi-i facă vînt bechiagului dîn pat. Numa’ că n-o apucat, că numa’ l-am auzît pă ciala dîn pat că zîce cîtă muiere, pîntră răsuflături grele: -“Nu-m’ fă vînt cu crianga, lasî-le şi doarmă că-s sătule! Nu le trezî! Că dacă le trezăşchi şi le hîşîi, vin alchile, mai flămînghie”. Mă, oamini buni! Ce să-ntîmpla dă fapt? Pă bghietu’ bechiag durmiau nişchie muşchie grase. (Da’, oare dî ce amu, dîp-atîţa ani, cînd m-aduc aminchie dă muscoacile acelia, fără şi vreu îm’ fuje minchia la oaminii politici? Cinie poachie şchi?) Eh, da’ cum şighiam noi în sălon, numa’ ni-am trezît că-ncep şi să baje păstă noi, fel şi fel dă cunoscuţ’, dî la noi dîn sat, ori dî pîn Arad. Ierau niamuri, consăchieni sau prechini d-a lu’ bace Toghiere. Şi n-or vinit dajaba! Fiecare s-o dus cîtă casă c-on sfat dă viaţă, primit dî la bace Toghiere. Pă noi, pruncii, păntru că ieram mai năînvăţaţ’, ni-o îngăduit bace Toghiere şi stăm în sălon ca ş-auzîm sfaturile. Ciilalţ’ or ieşit pă coridor şi intrau cîtă unu’, pă rînd.
Sfaturi dă viaţă
Amu, drept şi vă zîc, mulţ’ or fost la bace Toghiere şi-l vadă, da’ dîn mulţîmia sfaturilor dachie, am şi vă pominiesc cîchieva:
Unui croitor – “Ortace! Cînd baji aţa-n ac, fă-i nod la on capăt, c-altfel ieşe pîn urechile acului. Că zîce că la noi în jughieţ’ ar fi cam la patru suchie dă croitori, număr care-nmulţît cu tri zăci dă clipe, cît duriază rebăgatu’ aţîî în ac, fac cam doauă suchie dă ciasuri. Şi-n doauă suchie dă ciasuri, îţ’ dai cu sama cîchie hanie ar puchia fi cosîchie?”
Unui niepot (cam beţău) –“Niepoachie ! Cu băutura tria’ şi umbli ca şi cu şerpile, nu dă altă da’ muşcă rău”.
Unui văruţ care ş-o cumpărat casă-n velj -“Văruţ! Dăşchiepţîî inventiază şi trăiesc, proşchii cred şi plăchiesc”.
Unui niepot (cătană la pomperi) –“Soldat! Ascultă comanda la minie! Pomperu’ cînd iubeşchie cu aghivărat, lasă şi focu’ păntru drăguţă”.
Unui tînăr, a unuia dîn satu’ nost, ce vreia şi să logoghiască cu una –“Pruncule! Logodna-i zăbala îndrăgostiţîlor sau ca pă vremuri, cînd îţ’ cumpăra tatî-to biţoaglă, da’ pînă chie-nvăţai cu ia nu chie lăsa ş-o-ncaleci, numa’ meriai p-îngă ia şi dîn cînd în cînd ţîngăliai”.
Unui ficior, ce vreia şi să-nsoare –“Mare atenţîie! Lacrima-i sărată şi-n culmia fericirii. Mare atenţîie! Muieria mîndră-i ceva ce dî la o vreme ajunje, o’ vrei, o’ nu vrei , o babă”.
Altui tînăr, care vreia şi iel şi să-nsoare –“Tînăre, ai dă grije! Dîcît şi mînci mămăligă cu unt şi şi chie uiţ’ numa-n pămînt, mai binie mînci pită cu sare şi şi chie iuţ’ la ia ca la soare. Înţăles-ai? Şi mă! Puica dîpă criastă să cunoaşchie ce ghină are şi fie”
Lu’ Miculaia Lupului, păduraru’ –“Miculaie! Păduria nu să chieme dă ciala ce fură cu cocia încărcată păstă năcăghiere, că să rup osîile, ci dă ciala ce fură-n fiecare zî cît-on lemn”.
Pruncului lu’ Miculaia Lupului, păduraru’ –“Pruncule! Cu puşca sacă şi nu meri niciodată la pădure, că nu şchii d-inghie sere iepurile”.
Unui fost secretar dă partid –“Tov. secretar! Pîn’ la urmă şi mătura ajunje la gunoi”.
Unuia sfăghit rău cu muieria -“Bărbachie! Nu iexistă muieri păcătoase, numa’ bărbaţ’ care nu şchiu ierta păcachile”.
Unui niam, mai dăpărtat, ce vreia şi-ş’ cumpere bloc, în Arad –“Dragu’ mnio! Nu cumpăra mîţa-n sac pă pipăichie”.
Unuia ce-i plăciau muierile –“Artistule! Nu chie da dă gol niciodată în faţa unei muieri îmbrăcachie”.
Unei niepoachie proaspăt măritată –“Atenţîie! Dînt-o răghită, tri feluri dă mîncare să fac; rasă, nărasă şi felii. Morătură dîn mură nu să face!”
Unui niepot albinar –“Niepoachie! Nu tătă muscă face mniere, mă!”
Unui vecin, vinit dîmpreună cu jinierile (sfăghiţ’) –“Inghie cîntă cocoşi mulţ’, aculu întîrzîie şi să facă zîuă, fraţîlor. Corabia cu doi cîrmaci să-niacă”.
Lu’ Micu păcuraru’ –“Şchiopătura oilor îi bucuria lupilor, Micule!”
Eh, da’ şi noauă pruncilor, la urmă, ni-o dat bace Toghiere doauă sfaturi dă viaţă dîmpreună cu ciala biniecunoscut. Parcă şi astîz’ l-aud cum ni-o zîs: -“Drajii mniei! Nu să şchi clipa-n care io am şi mă cam mai duc. Voi şi nu uitaţ’ că: - Tăchie bolile să trag dîn pria mult lucru şi dîn răcială şi – Copacii mor în picioare”. Şi nu uitaţ’ că viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!” Iac-aşe ni-am dăspărţît dă bace Toghiere, rugîndu-nie în gînd ca Dumniezo şi-i deie sînătachie şi şi-l răghice dîn patu’ dă boală, iar dac-a muri şi-l ierchie dă păcachie, aşezîndu-i sufletu’ la loc dă hoghină şi verghiaţă, aculu d-inghie o fujit tătă-ntristaria, dureria şi suspinaria. Amin!
Gheorghe Hodrea
| < Anterior | Următor > |
|---|
