Cînd ieşchi mic, numa’ ci-ai ieşit dîn penile rele şi-ncepi a precepe, dai cu ochii dă fel şi fel dă figuri. Pă unile le vez’ zîlnic, asta păntru că-s a’ tăi, dîn familie, iar pă alchile ocazîonal, păntru că-s dîn afara familiei, aghică: vecinii, niamurile şi consăchienii. Întră cei dînafara familiei musai ş-aminchim şi prechienii, pă care ţi-i faci cu timpu’. Amu, la clăsificaria făcută, mai adaug on aşpect – dacă prechinii ţi-i poţ’ aleje, niamurile ţi le dă Dumniezo’. Dacă cele mai bunie relaţîi ar trăbui şi li-avem cu niamurile şi cu prechinii, în mulchie rînduri unile sau unii, chie lasă cînd ţi’ mai greu, iar cînd ţi’ binie îţ’ poartă voarbe mincinoase, chie învidiază şi ce-i mai grav, chie vînd duşmanilor. La urma urmii, bini-o zîs cini-o zîs: fereşchi-mă Doamnie dă “prechini” (şi dă unile dîntră niamuri, aş zîce io) că dă duşmani mă feresc io. Ş-ar mai fi ceva: dîn zîsa lu’ unu’, cel mai bun niam îi vecinu’, păntru că la orice oară vecinu’ ţi’ cel mai aproape. Tătă triaba-i şi ai vecin bun, că altfel ...
Cichitorule! Tu ce fel dă vecin ai? Da’ vecinu’ tău?
Şacu’. Prima sară
Înt-o sară dă vară şighiam la uliţă, la răcoare. Numa’ ce trecusă zîua cu friptoaria ei. La on moment dat, dîn ceva pom, s-o auzît on cîntat înfricoşetor, dă pasăre răguşită: -“Buhuhuuu ...” Năşchiind cu preţizie ce pasăre dă noapchie îi, l-am întrebat pă bace Toghiere. Bace Toghiere, o-nchis ochii vo doauă, tri secunghie, ş-o răghicat clopu’ uşor, cu doauă jejichie, l-o dat cîtă ciafă ş-o zîs: -“Apăi, drajii ’mnei cei dă buni, una şi cu una fac doauă, “săcretu’ izbînzîî în cunoaşchiere stă în observaţîie şi-n înţălejeria a tăt ce să-ntîmplă”. Dacă vini voarba dă paseri dă noapchie, iaca am şi vă zîc că-i buhă. Buha sau bufniţa îi on nume dat mai multor şpeţii dîn fămilia Strijighie. Dîn fămilia asta fac parchie şi cucuvăile, care-s ceva bufniţe aşe mai micuchiele, prăcum şi huhurezu’ sau ciumvica. Eh, în sara asta am şi vă povestăsc ci-am făcut noi c-o buhă, înt-on an. Fiţ’ atenţ’! Înt-o sară dă toamnă l-o adus la noi cial c-on ştrimf p-on picior, că nu poci zîce altfel, pă vecinu’ Şmecăru, c-o lăcruţă dă lemn susuoară. Nu s-o apropiet binie şi ni-o şi-ntrebat: -“Mă, dăşchiepţîlor! Voi şchiţ’ şi jucaţ’ şac?” Răspunsu’ o fost: -“Nu, mă!” –“Nu-i bai c-am şi vă-nvăţ io!” o zîs şi cum Mitru numa’ ce făcusă răchia, ni-am dus la iel acasă. Oricum, mare gafă am făcut. Nu ni-am băgat binie-n casa Mitrului că muieria lui o şi scos o juma’ dă răchie. Şmecăru o dăsfăcat lăcruţa dîn lemn ş-o scos dîn ia dăraburi cioplichie-n lemn, cu tăt felu’ dă-nfăţişări care mai dă care. Eh, da’ tătă asistenţa s-o minunat cial mai tare dă doi cai albi şi doi niegri, făr dă picioarile dă dînăpoi. Cii niegri sămînau bistoş cu caii Mitrului, care dă bucurie o mai scos o juma’. Şi iac-aşe în prima sară am învăţat piesîle şi locu’ lor pă tabla dă şac.
Sara a doaua, a triia ...
A doaua sară ni-am dus iară la Mitru. Şmecăru ni-o învăţat cum să mută piesîle. Mutam şi beiam răchie, tăt d-a Mitrului. A triia sară o desfăşurat Şmecăru pă tabla dă şac on meci demonstrativ. A patra sară ni-am împărţît în doauă iechipe: noi tăţ’ şi Şmecăru sîngur. Apoi am început răzbelu’. Eh, da’ baiu’ o fost că muieria Mitrului nu mai vreia şi scoată răchia. Dînt-odată am văzut c-o ieşit Şmecăru pîn’ afară, păntru iel. N-o stat cîci anumeri pîn’ la cinspece şi l-am văzut că s-o bagat în casă cu ochii bulbucaţ’ dă spăriet ş-o zîs: -“Mă! Nie mîncă strîgoaia dă vii!” Ce iera dă fapt? P-o cracă la on rug dî la uliţă, c-am văzut pîn obloace, o apărut on păsăroi care strîga cumva aşe piţîgăiet, da’ tare: -“Răchiiieee! Dai răchiiieee!” No, o zîs nuş’ care, îi sufletu’ socrului Mitrului, care s-ar fi întoarsă nămulţumit că nu s-o dat la pomana lui suficentă răchie. D-acoalia şi vez’ complicaţîie! Dîn doauă mişcări o apărut muieria Mitrului c-o dimijana dă răchie dîn podrum. Iac-aşe în fiecare sară, cam doauă săptămîni, apăria păsăroiu’ la casa Mitrului şi ceria răchie. Noi jucam şac şi beiam iar Mitru cu muieria ierau mulţămiţ’ că nie dăghiau dă pomană păntru cel răposat. Da’, corios lucru că dîn sara-n cari-am iercăzît răchia, n-o mai apărut păsăroiu’.
Vin, cîrnaţ’ ...
Cînd mai că uitasăm dă păsăroi, numa’ ni-am trezît cu Mitru înt-o sară c-o apărut strîgînd: -“O vinit păsăroiu’ iară, măăă!” Într-aghivăr vinisă, numa’ c-amu avia ceva foc pă cap şi strîga: -“Viin! Dai pomană viin!” Mă, oamini buni! Sară dă sară nie chiema muieria lu’ Mitru la ei şi nie dăghia vin şi bem, dă pomană dîpă tatî-so. Binienţăles că Şmecăru bătrînu vinia cu noi. Iera nălipsît. Corios tătişi că-n sara-n care am iercăzît vinu’, dus o fost Şmecăru, da’ şi păsăroiu’. Gînghieşchi că s-o băgat în pămînt. Eh, da’ n-o lipsît mult păsăroiu’, c-o apărut dîpă tăieria porcilor. Sară dă sară o apărut în rugu’ dînenchia căşii Mitrului şi d-aculu strîga: -“Pomanăăă, cîrnaaaţ! Pomanăăă chirdaboooş!” No, aşe cava nu mai văzusăm dă cînd purtam gaci. Dîn rug, păsăroiu’ cu ceva gaci roşii pă iel şi cu cava clop vînăt pă cap, strîga una-ntruna. Ce iera dă făcut? Mitru şi deie iară pomană şi noi şi mîncăm. Înt-o săptămînă am biruit tăchie mezelurile dînt-on porc, noi cu muierile noaşchie, dîmpreună cu Şmecăru, care-ş’ adusăsă şi fămilia. Numa’ că prezenţa pria ghiasă-n perimetru’ a lu’ Şmecăru m-o pus pă gînduri. Aşe c-am acţîonat în săcret în felu’ următor. În ultima sară dă pomană cu porcării, într-ascuns m-am suit în rugu’ cu pricina ş-am uns craca pă care să aşeza păsăroiu’ cu prenadez, c-aviam acasă dî la on niepot ce lucra la fabrica dă mobilă pă nume Cepeleu, dîn Arad. Şmecăru cu fămilia nu vinisă că trimisăsă voarbă că-s cam ciumurliţ’ la foale d-atîta cîrnaţ.La scurt timp o apărut păsăroiu’ şi ş-o început reţitalu’. Noi am început în casă a mînca dă pomană, da’ io tăt cu ochii pă obloace ieram. În timpu’ mîncării, dîn doauă mişcări am ieşit în uliţă ş-am început şi mă amarăc în rug. În casă tăţ’ or rămăs cu mîncaria-n grumazuri. Muieria Mitrului, gata-gata şi să-niece, strîga pîn obloace: -“Măăă! Nu-l hîşîi, că-i tata, măăă!” Mitru nu puchia vorbi, numa-mi făcia semnie şi dăşel păsăroiu’. Ciilalţ’ jghierau ca dîn gură dă şerpe: -“Lasă-l măăă, că chie mîncăăă!” La care io am apucat scurt păsăroiu’, l-am dăzlipit dă craca rugului, m-am scoborît uşurel şi m-am băgat cu prada-n casă. Atunci şi-i vez’ p-a’ mniei! Tăţ’ s-or repliet c-o strîgătură prelungă în camera cei dă stat a Mitrului şi d-aculu să uitau la minie îngrozîţ’ cum şighiam cu socru’ lu Mitru-n brîncă, trănsformat în păsăroi. Noroc c-am fost vijilent şi m-am înţăles dă cu sara cu profesoru’ dă zolojie, dî la noi dîn sat şi vie pîn’ la Mitru acasă. Aşe că numa’ binie o apărut şi ni-o iexplicat ciala la tăţ’ că nu iera altceva dîcît on bghiet păpăgai vorbitor cînd cu ceva lănternuţă-n criastă, cînd îmbrăcat. Dajaba o umblat a doaua zî Şmecăru bătrînu, tăt fluierîn pă lîngă casa Mitrului cotîndu-şi păpăgaiu’, că-l dădusăm noi sara profesorului dă zolojie şi-l arîchie la şcoală pruncilor. Zîce că l-ar fi-nvăţată pă papăgai şi zîcă-ncontinuu pruncilor; -“Învăţaţ’! Învăţaţ’! Învăţaţ’!”
Buha vorbitoare
Eh, da’ nici noi nu ni-am lăsat mai prejos dîcît vecinu’ Şmecăru. Aşe c-am arenjat io cu profesoru’ dă fizică dî la şcoală şi nie facă o buhă cîntătoare. Zîs şi făcut! Şi iac-aşe am dat misîunie unui niepot mai uşurel şi fixeză o buhă-mpăietă pă casa lu’ Şmecăru. Ceia ci-o şi făcut. Dîpă cari-o slobozît cîtă fundoaia căşii nişchie droduţă şi li-o coniectat la o instălaţîie cu microfon, meşchierită dă dom’ profesor. A doaua sară Mitru, dîpă ci-o duhănit una dîpă alta vo tri ţîgări tip trăbuc, făcuchie dă iel, o-nceput şi buhăie gros în tolceru’ dîn pasăria dă noapchie dî pă hornu’ lu’ Şmecăru, cam aşe: -“Buhuhuuu!...” Noi pînghiam ascunşi păstă drum, în lemnu’ cînielui. Mă, oamini buni! Prima noapchie n-am avut nici on rezultat. A doaua noapchie, nici o mişcare-n casa lu’ Şmecăru. Eh, da’ a tria noapchie, numa’ l-am văzut pă Şmecăru că ieşe-n ocol. Atunci Mitru o-nceput şi buhăie-ncontinuu. No, d-acoalia Şmecăru, ca pchierit, o-nceput şi strîje la muieri-sa: -“Muiereee! Pasîria asta dă noapchie o vinit dîpă minie, măăă! Gata-s! Chiamă vecinii iuchie şi le dau dă pomană!” Ei, iac-aşe o dat Şmecăru dă pomană. Scochia ce schochia la răchie, noi vecinii o beiam. Cînd să găta răchia, Mitru să făcia c-are triabă afară şi buhăia-n pasăre. Iară scochia Şmecăru răchie. Şi tăt aşe pînă i-am gătat dă beut răchia. Apoi o urmat vinu’ şi nu ni-am lăsat pînă n-o copt nievastî-sa ş-on cuptori dă plăcintă. Ci-ar mai fi d-adăogat la cele dă pîn’ aci? Iaca asta, ş-anume că fiecare nănaş îş’ are nănaşu’ lui, asta păntru că viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!
Dicţionar: rug – salcîm; iercăzît – terminat; ciumurlit – îngreţoşat; amarăc – caţăr; fundoaia; spatele; lemnu’ cînielui – gard viu.
Gheorghe Hodrea
| < Anterior | Următor > |
|---|
