Dă cînd îi, omu’ s-o chiemut dă ceva. Aşe or început problemile şi-l macinie, una-ntruna. Da’ dîn zîsa lu’ unu’: cînd nu-s problme, ce-i dă făcut? Le înventăm, că doară voarba aceia – dî ce şi durmim linişchiţ’, nu? Întră cele ce băgau frica-n om ienumerăm cîchieva: tunăchile, trăznăchile, apile, focurile, vînturile, ploile, animalile, întuniericu’, bolta ceriului, paserile urieşe, gîngăniile otrăvicioase, ... Dă tăchie aşchia, cît şi dă mulchie alchile, cu tăt progresu’ şchiinţei şi a tehnicii, omu’ şi-n zîua dă astîz’ să chieme. Amu, la cele dă mai sus să impunie o-ntrebare: dacă omu’ să chieme dă cele creiachie, oare dă Cial ce li-o creiat pă tăchie, să chieme?
Definiţîie
Cum tăt vini voarba dă frică, ar mai fi ceva dă care să spărie omu’, ş-anume strîgoaia. Ce-i aceia, cinie poachie şchi lămurit? Dîn zîsa celor ci-or văzut strîgoaie, zîce c-ar avia următoaria dăfiniţîie:
- arîtare-nfricoşetoare, înfoietă păstă năcăghiere sau subţîietă păstă măsură, năltoacă binie ori mică rău, fuje iuchie sau să tîrîie mereuaş pă pămînt, zboară pîn aier, să suie pă căşi sau în pomi, alboacă la hanie şi cu capu-n flacări, are păr lung năcoafat, gîrăie, mîrăie, bolboroseşchie voarbe dă nă-nţăles, şuieră, fluieră, sîsoaie, jghiară prelung, ţîvleşchie subţîre, grohăie, mniaună, baună, umblă pîn poduri, bolhăreşchie pîn podrumuri, bîntuie pîntră crucile dîn morminţ’, pluchieşchie pă ape, mulje lapchile dî la vaci, scîrţăie mobilile, zăngănieşchie obloacile, să bagă pîn strunjile dîn zaruri, ieşe pîn horn, spărie mîţîle, să hîrîie cu cînii, rîghie cu oaminii beţ’, spărie pruncii, cîrloaie, bîzoaie, plînje pă tri voci, cîntă pă patru, zîrăie, zbîrnăie, ţîţîie, zghiaună, ciaună, niechiază, oftiază, suspină, rîgîie prelung, bachie pă dube, cîntă-n dudurişchi, tropăie, fîşîie, horoie şi dispare înt-o clipită, aşa cum dă altfel şi apare, dă zîci că n-o fost dă cînd îi lumia. Eh, dăspră strîgoi voroviam înt-o sară dă vară, la uliţă. Nuş’ care o zîs că unu’ dîn cialalalt colţ’ dă sat, pă ciufală Scăiechile, nu mai durmia cam dă vo tri nopţ’, că umblă pî la iel pîn pod ceva strîgoi. No, d-acoalia ş-auzîţ’ discuţîi! Noi pruncii nu zîciam nimic, numa’ ascultam şi nie-nfricoşam. Bace Toghiere, o-nchis ochii vo doauă, tri secunghie, ş-o răghicat clopu’ uşor, cu doauă jejichie, l-o dat cîtă ciafă ş-o zîs: -“Apăi, drajii ’mnei cei dă buni, una şi cu una fac doauă, dacă dobori leu’, tătă jungla tremură. C-aşe o zîs unu’ la televizor, la Telenţiclopeghie. Da’ fiţ’ atenţ’ dî ce zîc asta!
Tupilac şi strîgoile
Cu mulţ’ ani în urmă, tăt aşe s-o-ntîmplat cu vecinu’ Tupilac, dî pă ceilaltă uliţă. Nu mai durmisă dă nuş’ cîchie nopţ’, c-auza tropochituri mulchie-n pod în fiecare noapchie ş-aşe spărieturi trăjia, dă nici mîţîle nu mai vreiau şi intre-n casă. Ce iera dă făcut? Am acţîonat ca-n cătănie: întocmai şi la timp! La-nceput, m-am dus cu vecinii mniei în următoaria noapchie la Tupilac acasă, ca şi-nşpectăm perimetru’ strîgoilor. Şezînd în casă, cu lumina stînsă, aşe cam pî la douăspece noapchia, la ciasurile cel’ tari, o-nceput şi s-audă nişchie dubuchituri şi durgălituri pîn pod, dă s-o zbîrlit pchielia pă noi tăţ’, ‘nafară dă minie, că io am corajie. Muieria lu’ Tupilac o zîs aşe, mereuaş: -“Mă! Nie mîncă strîgoile pă tăţ’!” Văzînd cum şed treburile ni-am cam mai dus tăţ’ cîtă căşi. Mitru l-o luat la iel acasă pă Tupilac cu muiere cu tăt, c-or zîs că ei nu mai dorm acasă cît îs strîgoi în podu’ lor. A doaua zî ni-am dus iară la Tupilac acasă, tătă suflaria. Mitru vrînd şi deie şi iel dovadă dă corajie s-o suit sîngur în pod ş-o-nceput şi păşască mereuaş, înculu şi-ncoacia. Cum şighiam noi în cămară, num-am auzît on zgomot ca o sfîrchiecătură grozavă, apoi o trosnitură, dîpă care o bufnitură sacă c-on jghierăt prelung. Înt-o clipită o vinit păstă noi on nor dă praf ‘niecăcios. Muieria Mitrului o-nceput şi jghiere: -“Nu chie lăsa Mitrule la strîgoi, măăă!” Asistenţa o intrat în panică! Întrebaria iera: cinie o jghierat, Mitru sau strîgoile? N-am apucat şi mă sui în pod şi văd care-i mişcaria, că numa’ ni-am trezît c-o umbră că să bagă pă noi, în cămară.
Tăvanu’ şi clisa
Iera Mitru, prăfuit dîn cap pînă-n picioare. Da’ ce cota iel întră noi, că doară să suisă-n pod, nu? Răspunsu’ l-am aflat dîn voarbile lui: -“Tupilac! ...tuţ’ podu’ cu strîgoile tale şi cu nuci cu tăt!” Ce să-ntîmplasă? Iaca ce! Mitru, bolhărind p-antuniericu’ pîn pod, o aluniecat pă nişchie nuci, i-or zburat picioarile dă su’ iel şi cînd s-o ţîpat cu puchiere p-o zonă a podului năpoghită, o trecut pîn tăvan ca pîn hîrchie şi s-o trezît drept în casă la Tupilac. Noroc că nu s-o chilăvit bghietu’ om, c-o picat pă dună-n pat. Aşe stînd triaba ni-am apucat şi răpălim tăvanu’ lu’ Tupilac. În sara următoare ni-am dus iară la Tupilac acasă, numa’ c-am luat io iniţiativa. M-am suit în pod şi cînd am văzut nucile-mproşcachie m-am dat sama care-i buba cu strîgoile, da’ n-am zîs la nimia nimic. M-am scoborît dîn pod şi m-am ţîpat pîn-acasă întorcîndu-mă c-o pungă cu grău otrăvit pă care l-am amplăsat în pod, pă nişchie coperţ’ rupchie dî la nişchie căiechie vechi. N-o fost suficentă prima-ncercare, aşe c-am repetat figura cam în tri zîle. Curios iera că strîgoile ierau dîn ce în ce mai mînioase, pă cum mîncau grău’. Ce iera dă făcut? Am dat o fugă pîn’ la Ciapeu şi m-am întors c-o iagă cu soluţîie otrăvicioasă. Apoi m-am băgat în cămară la Tupilac, am tăiet on dărab dă clisă dî pă rudă ş-am dărăburit-o-n felii lunguieţe pă care li-am moiet în soluţîie şi li-am prins în cuiţe pă grinz’, în pod.
Soluţîia
În doauă rînduri am pus clisă-n pod şi tăt în doauă rînduri o dispărut, dă ni-am pus pă griji! Văzînd care-i triaba, m-am scociorît pîn minchie ş-am proţedat dîpă cum urmiază. Cum s-o-nsărat am prins iară-n cuiţe clisa otrăvită ş-am lăsat on lămpaş aprins în pod. Apoi am aşezat cu tîlc o cocotoare în pod lîngă uşe ş-am lasat uşia-n jos, într-atîta cam cît şi poţ’ băga o palmă. Aşe aviam şi pînghim perimetru-n care aşezasăm clisa. Ca şi triacă mai uşor vremia pînă vin strîgoile am început şi bem răchie. Cam la a tria jumătachie dă răchie, or început tropochiturile-n pod. Dîn doauă mişcări ni-am dus în cămară, ni-am suit pă scara podului ş-am ţîpat ochii-n cocotoare, pă rînd. Ci-am văzut, mai că nu poachie fi povestit! Cam trizăci dă şoarici dăşelaţ’, cît poţocii dă mari, şighiau d-o parchie şi să uitau la on şoarece dăşelat şi mai mare, cam cît on căţăl, care smulja cu ghinţîî cuiţîle şi distribuia apoi dărăbuţîle dă clisă soaricilor ce aşchieptau la rînd. Dajaba ni-am frecat noi la ochi şi ni-am holbat ochii-n cocotoare, nuş’ dă cîchie ori. Fără discuţîie, Tupilac avia în pod şoarici strîgoi. Pîn’ la urmă tăt am rezolvat triaba. Da’ şchiţ’ cum? L-am trimăs pă Ilie dîpă Jeneralu - mîţocu’ lui firechic. Nu cuchiezai şi chie baji la Ilie-n casă dacă nu chie cunoşchia. Mă, oamini buni! Cînd o zvîrlit Ilie mîţocu-n pod o-nceput o larmă dă vai ş-amar. Aşe nişchie ţîţîituri amestecachie cu mniorlături s-or auzît dă s-o zbîrlit pchielia pă noi. Cîci ai cînta cînd mîţocu’ nu-i acasă şoarici joacă pă masă, mîţocu’ Jeneralu’ o apărut la uşia podului şi d-aculu o ţîpat victorios în cămară on şoarice mai mărişor şi vo cinci mai micuchiei, tăţ’ morţ’. Ciilalţ’ or luat-o la sînătoasa şi dîn sara aceia nu s-o mai auzît gălăjie-n podu’ lu’ Tupilac. Victoria am sărbătorit-o tăt cu răchie. N-am uitat şi-i băgăm răchie şi mîţocului Jeneralu în gură, ca şi-l dăzinfectăm dă şoaricii otrăvicioşi. Ş-amu dîp-atîţa ani, ni-am tăt gînghit dî ci-am văzut noi aşe mari şoaricii. Am fi băută oare pria multă răchie? Tătuşi, io cred că dă vină o fost cocotoaria lu’ Tupilac, îi arîta mai mari şi-n valuri. Bistoş aşe o fost că amu-m’ dau io sama dî ce Tupilac nu iera ras binie niciodată, numa’ aşe cumva, în valuri. La tăt ce v-am povestit ce mai poci adăuga dîcît că viaţa-i frumoasă da-i scurtă aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!
Gheorghe Hodrea
Dicţionar: chilăvit - accidentat; cocotoare – oglindă; firechic – nervos; cuchiezat – cutezat.
| < Anterior | Următor > |
|---|
