Zîce c-ar fi zîsă nuş’ care, că atunci cînd zîci o poveste, ca şi aibe iefectu’ dorit tria’ ş-o zîci în aşe fel ca şi cum ar fi foastă aghivărată. Drept îi că nu-i chiară uşor. Dî la vocia cu cari-o spui: mai înciată pînă la şopchită sau horjită; voarbile dă care chie folosăşchi; semnile pă care le faci cu: brîncile, picioarile, capu’, gura, nasu’ ori ochii; iefecchile pă care reuşeşchi şi le scoţ’: ţîvlituri; băunături; mnieunături; cîrloituri; îngînat dă: paseri, animale mici sau mari, sălbachice ori domestice; apoi imitaria a tăt felu’ dă măşini şi măşinării ... pînă la îngînatu’ vocilor dă oamini, muieri ori prunci, mai subţîiechie sau mai groase şi nu-n cele dîn urmă slobozîria plînsului sau a rîsului la şi nu la comandă, tăchie aşchia dau farmec poveşchilor mai mult sau mai puţîn aghivărachie. Eh, dacă povestitorul îndeplinieşchie condiţîile dă mai sus, nu nie mai rămînie dîcît şi ascultăm şi şi veghiem! Asta păntru că viaţa-i frumoasă, da-i scurtă!
Lupu’
Şi astîz’ m-aduc aminchie, dă gînghieşchi că ieri s-ar fi-ntîmplată, cum bace Toghiere, povestitor preceput, ni-o povestit povestia cu lupu’. Nu numa’ pă vremuri să chiemiau pruncii dă lup. Şi-n zîua dă az’ părinţîî îş’ spărie pruncii cînd n-ascultă, cu “viniria lupului”. Poveşchile scrisă-n cărţ’, filmile dă desenie animachie, tăchie-l prezentau şi-l prezîntă pă lup ca pă ceva tare-nfricoşetor. Aşe că nici lupu’ dîn povestia lu’ bace Toghiere nu puchia fi mai prejos, musai iera şi fie straşnic dă-nspăimîntător. Eh, da’ haidaţ’ ş-auzîm care-i povestia cu lupu’! Înt-on an, nu ieram daţ’ noi pruncii la şcoală, cum şighiam înt-o sară dă iarnă la bace Toghiere-n casă şi beiam ciai şi mîncam pită prăjită frecată cu căţăi dă ai şi unsă cu unsoare dă porc, nuş’ care dîntră noi o adus voarba că ni-o-nvăţat la grăghiniţă doamna ieducatoare, povestia cu cii tri iez’. No, d-acoalia or început fel şi fel dă comentarii, c-or vinit întră timp la bace Toghiere vecinii dîpă uliţa noastă. Dîn tătă povestia, nu pria precepiam noi pruncii cum lupu-ş’ pilia limba ca şi-ş’ ascuţască vocia. Bace Mitru o zîs că poachie o fi ascuţît-o cu şmirghel. Bace Ghiorghie, că poachie o pilit-o cu pila. Bace Ilie, că poachie ş-o fi acsuţît-o pă tocilă, la căuăcie. Amu, dîpă tăchie varianchile tăt nie minunam noi pruncii cît dă meseriaş iera lupu’ dîn poveste şi ce dă scule avia, că mai că nie trecia pîn gînd c-ar fi foastă lup şi Căuaciu bătrînu’, on vecin d-a nost’, că dă cîchie ori treciam p-îngă casa lui, dacă-l nimeriam pă laviţă la uliţă, strîga dîpă noi aşe cumva subţîre: -“Ştaţ’ aşe şi vă mîîînc, mă!” Oai ci-o luam la fugă! Eh, da-n vreme ce nie tăt sfătuiem noi pruncii cu cii bătrîni, bace Toghiere, o-nchis ochii vo doauă, tri secunghie, ş-o răghicat clopu’ uşor, cu doauă jejichie, l-o dat cîtă ciafă ş-o zîs: -“Apăi, drajii ’mnei cei dă buni, una şi cu una fac doauă, lupu-ş’ şchimbă păru’, da’ năravu’ ba! Dîrt asta nu tria’ şi chie-ncrez’ în iel! Că dacă mă-ncreghiem io în cătănie, gata ieram! Nu mai avia cinie şi vă povestiască ci-am şi vă povestesc io amu! Fiţ’ atenţ’!
Păduria
Ieram cătană înt-o unitachie aşezată la marjinia unei păduri grozave. Afundă, ghiasă şi-naltă, păduria ascunghia fel şi fel dă vietăţ’, care mai dă care mai înfricoşetoare. Noapchia viniau dîn ia nişchie băunături şi cîrloituri dă să zbîrlia pchielia pă săntinele-n posturi. Şi ni-o şi zîs clar dom’ căpitan: -“Oşchieni! N-aveţ’ ce cota-n pădure! Animalile-s sălbăchicichie binie, pînă şi iepurii muşcă! Aşe că, atenţîie mărită!” Eh, da’ doară nu creghieţ’ c-am ascultat ordinu’. Da, d-inghie! Iaca ci-am făcut! Cam dîpă vo doauă luni dă căzarmă, înt-o sîmbătă dîp-aminază, on coleg dă cătănie, pă nume Miculaie fruntaşu’, atîta m-o lepechit în tolcere c-ar fi nimerit şi merem în pădure ca ş-adunăm ciuperci, că dîpă cam tri ciasuri am ţedat. Aşe că uşurel, la-nţălejere cu săntinela dîn postu’ dî cîtă pădure, am zburat păstă gardu’ cazărmii şi duşi am fost! Numa’ cîtă pădure! Iac-aşe meriam pîn pădure atenţ’ la fiece mişcare suspectă. Fel şi fel dă cîntări dă paseri să slobozau dîn pomii stufoşi. On vînticel lin mişca uşor verghiaţa, tăt d-a roata noastă. Pă cum nie afundam în pădure iera tăt mai sară, batăr nu iera trecut dă oarele tri. Cum meriam cu Miculaie fruntaşu’ cu sacii dă cămpanie pă noi, pregăchiţ’ şi culejem ciuperci, la on moment dat m-am dat sama că mai trecusăm o dată pîn locu’ inghie ieram. No, m-am gînghit, ni-am rătăcit! Numa’ că n-am intrat în panică. Dîn doauă mişcări am scos brişca şi am crestat cuvîntu’ MICULAIE p-on pom mare. Mă, oamini buni! D-acoalia am mai bolhărit cam on jumătat dă cias pîn pădure, mărgînd tăt înenchie. Da’ cînd culu, am ajuns tăt d-inghie am pornit, aghică la pomu’ crestat. Numa’ că-n loc dă MICULAIE, pă pom iera crestat cuvîntu’ TOGHIERE. No, atuncia ni-am cam spăriet. Da tătuşi n-am ţedat!
Arîtările
Ni-am ghidat apoi dîpă muşchii pomilor. Da’ n-am apucat şi făcem cam doauă suchie dă paşi că iaca înenchia noastă o muiere bătrînă rău, c-on dărăboc dă lem în spachie. N-am apucat şi vorovim nimica cu ia. Cînd o pus ochii pă noi, o luat-o la fugă ţîvlind acsuţît. Mai înculu s-o arîtat păduraru’. Vinia cîtă noi mărgînd tăt d-a bîchibou. Cum păstă noi să făcusă tăt mai sară, n-am apucat şi-l veghiem la faţă, da’ io atît-am reuşit, i-am văzut ochienile. Da’, oare dî ce-i ierau roşii? Oricum pă noi nie-nteresa trăseu’ cîtă căzarmă ş-atît. Numa’ că n-am apucat şi-l întrebăm care-i, c-o şi zîs cîtă noi, cumva aşe răguşit: -“Mă! Voi şchiţ’ inghie-i casa pădurarului?” La care Miculaie fruntaşu’ o-nceput şi rîdă zîcînd: -“Mă, omule! Da’ tu ieşchi păduraru’!” Ciala s-o uitat crunt la noi, o zîs scurt: -“Mă! V-am întrebat cumva cinie-s io?” dîpă care s-o cam mai dus, dă nici nu ni-am dat sama p-inghie o luat-o. O dispărut ca on abure. Dîpă iel o rămăs în aier o dîră dă amniros dă răchie puturoasă. C-am şi zîs cîtă Miculaie fruntaşu’: -“Pă aista-l sîmţăsc sălbăchiciunile cum ieşe dîn cănton. Vai ş-amar dă vînătoaria lui!” D-acoalia am luat-o la picior cîtă ghireapta cît-on luminiş. Eh, da’ ce creghieţ’ că să afla-n mijlocu’ luminişului? O arîtare-nfricoşetoare: mare, niagră, cu păru’ zburlit, ochii roşii, înt-on cuvînt lupu’ dîn poveste. N-am apucat ca norocu’ şi nie apropiem pria mult. Cum ni-o văzut o-nceput lupu’ şi mîrîie, apoi şi să uichie-n cruci cîtă noi, s-o-ncovoiet dă şira spinării dă numa’ i-or trosnit coastile, i-or ieşit ghiere lunji la picioare dîpă care o zburat în picioare ş-o-nceput şi baunie prelung cam aşe: -“Auuuuuuuu!” dă s-o zbîrlit pchielia pă noi. No, am zîs, aista nie mîncă p-amîndoi. Ce iera dă făcut? Am luat-o la fugă! Lupu, dîpă noi! Dajaba i-am zîs lu’ Miculaie fruntaşu’ ş-o ieie-n altă direcţîie ca şi scăpăm barem unu’ dîntră noi, iel nu şi nu, că dacă scăp io şi iel nu? Aşe că fujam amîndoi inghie mă duciau pă minie ochianile, că ieram primu’.
Sălvaria
Eh, oamini buni, iac-aşe am fujit cu Miculaie fruntaşu’ pîn pădure pînă ni s-or umflat muşchii dî la picioare. Noroc că iera lupu’ pogan binie şi fuja greu, iar noi aviam antrenament la fugă, dî la inştrucţîie. Cînd gata–gata şi picăm în ghierile lupului, am zărit marjinia pădurii. Dîn doauă mişcări am ieşit în cia mai mare vitezîie dîn pădure. D-aculu ni-am scoborît p-o cale ferată şi dăi şi fuji! Lupu’, dîpă noi! Fujiam şi noi şi lupu’ dă “mîncam” traversîle. Cînd iera cîci p-aci şi ţedăm, o vinit sălvaria noastă. În zare o apărut on cănton şi-n nenchia căntonului, p-on scaon şighia, mînca sămînţă şi duhănia, căntonieru’. Aşe ni-am bucurat cînd l-am văzut, dă numa’. Aşe c-am început şi strîgăm ca dîn gură dă şerpe: -“Luuupu’, măăă! Ajută-nie, măăă! Sălviază-nie, măăă!” Şi ni-o sălvat căntonieru’. Nici nu vă daţ’ sama cum. Iac-aşe! Cînd am ajuns pă aproape dă cănton, căntonieru’ o zburat în picioare şi s-o pregăchit. Am trecut noi în fugă pîn nenchia căntonului, căntonieru’ o pus brînca p-o mănivelă ş-o răsucit-o brusc. Iac-aşe, o şchimbat măcazu’. Noi am apucat-o p-o linie-n stînga iar lupu’ s-o cam mai dus, p-o linie-n ghireapta, ieşind dîn perimetru’ căntonului. Bucuroşi c-am scăpat, ni-am oprit, ni-am întors la căntonier şi i-am mulţămit dă ajutor. Am mai zăbăvit acoalia pîn-am duhănit fiecare cîchi-o ţîgare ş-apoi ni-am întors la căzarmă pă trăseu’ însămnat dă căntonier p-on dărab dă hîrchie. Nici în zîua dă astîz’ nu şchiu iexact ce s-o-ntîmplat în pădure, c-or zîs cii la care li-am povestit că în zonă nu ieste nici on pădurar, nu trece nici o cale ferată iar dă cănton şi căntonier n-o auzît nimia. Ce iera dă făcut? Am trecut povestia la întîmplări năîntîmplachie. Asta păntru că viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!”
Dicţionar: horjită – strigată; tocilă – polizor manual; căuăcie – covăcie; lepechit – vorbit; batăr – cu toate că.
Draji cichitori!
Vă aşchieptăm, zîlnic, la măgăzînu’ Ziridava, ietaju’ I,
la Solemn – răionu’ dă gălanterie bărbaţ’.
Avem fel şi fel. Tăchie-s mîndre şi lesnă:
cloape şi căciuli, ştrimfi şi curele, sfetăre şi zoboanie, mănuşi păntru şoferi şi păntru petoni, bughielarăşe şi părăzoare, jenţ’ şi jentuţă, şepci şi şepcuţă, pijamele groasă şi subţîri, hălachie dă baie, chiloţ’ păntru băi termale, maieuri şi bretele.
Ofertă dă siezon:
căbaturi şi zoboanie dîn pchiele; sfetăre păntru pă su’ chimeşi şi păntru păstă chimeşi.
| < Anterior | Următor > |
|---|
